H I B R I D

The Wetland (2018) a fost cred primul film experimental din România, un scurt metraj, o călătorie imersivă cinematografică în VR. Sălbăticie, natură, ape și mai ales Delta Dunării. Revenind la această experineță, acum, după ce Ioana Mischie a trecut proba debutului, prin Catane, lung metrajul recompensate la Gopo cu Premiul pentru Debut, am ținut să auzim cum vede astăzi proiectul ei insolit.

Ficțiunea: Ce-ai spune astăzi despre The Wetland ?

Ioana Mischie:

Dintre proiectele mai vechi The Wetland mi-a deschis o serie de reflecții importante despre arhivarea creativă în realitatea virtuală cinematică.

Arhivarea transmedia s-a dovedit deosebit de eficientă, tocmai pentru că permite asocierea fiecărui strat de sens cu o platformă distinctă. În cazul proiectului The Wetland, observația vizuală a fost păstrată în VR cinematic, în timp ce interviurile cu localnicii au fost dezvoltate în segmente separate. Astfel, publicul poate alege cât de adânc dorește să intre într-un anumit subiect. Arhiva devine granulară: poate fi parcursă organic, ca un întreg, sau fragmentar, prin nuclee independente de interes.

În fazele inițiale, experiența VR fusese imaginată ca o formă de vânătoare interactivă de indicii. Utilizatorii ar fi urmat să pătrundă în universul imersiv și apoi să exploreze mai profund ceea ce îi atrăgea: un personaj, o muzică, o pădure, povestea nisipului. Ideal, proiectul ar fi combinat toate aceste trasee într-o experiență interactivă unitară. Limitările tehnice și bugetare au făcut imposibilă realizarea acestei forme holistice, dar structura imaginată rămâne relevantă pentru viitoare proiecte de arhivare.

Un alt aspect important este faptul că nu doar arhivarea propriu-zisă contează, ci și remixarea materialelor arhivate. Arhivele nu sunt menite să rămână intacte, închise într-o formă definitivă; ele trebuie să genereze întrebări, perspective și creații noi. Extensia remixată a proiectului The Wetland a fost cu atât mai interesantă cu cât a reușit să pară contemporană și proaspătă, deși se sprijinea pe cântece arhaice. Publicul s-a conectat altfel la videoclip și la piesa remixată: ele nu mai păreau doar ale Letei, ci ale noastre.

Arhivarea poate și trebuie să fie cât mai stratificată. Pentru The Wetland, am conceput un mecanism arhival bazat pe cinci piloni. Această abordare, pe care o putem numi "design arhival creativ multistratificat", poate deveni o metodologie utilă pentru artiști și tehnologi. Dimensiunile transgeneraționale, transnaturale și transritualice s-au dovedit fertile, chiar dacă ambiția lor a fost, poate, mai mare decât ceea ce experiența finală putea cuprinde. Rezultatul nu oferă informație exhaustivă, ci mai degrabă o poartă de intrare, un teaser al unui întreg mult mai amplu.

În cultura populară, arhiva este adesea înțeleasă ca dorință de a păstra "totul" despre o persoană, un spațiu sau un obiect. Dar această totalitate este imposibilă. În cazul nostru, arhivarea este mai personală, mai granulară, mai subiectivă. Ea recuperează felii de memorie, fragmente care pot fi completate în timp. De aceea, pledăm pentru ideea de arhivare modulară: perspective libere, deschise, care pot fi explorate separat și care pot genera noi tipuri de întrebări.

Realitatea virtuală cinematică are un avantaj major atunci când arhivăm un spațiu: amplifică senzația de prezență. Ea funcționează ca un bilet de intrare într-o experiență concentrată a Letei. Într-una dintre variantele de instalație, ne-am dorit chiar să adăugăm elemente senzoriale — nisip, apă, vânt — inseparabile de identitatea locului. Împreună cu un scaun de tip Voyager, aceste extensii ar fi putut face experiența și mai imersivă.

Totuși, tehnologia rămâne o provocare. Chiar dacă unele instrumente VR sunt relativ accesibile, experiențele de acest tip ajung deocamdată mai ales în universități, centre tehnologice, muzee de artă contemporană, festivaluri sau spații în care există facilitatori pregătiți. Pe termen lung, o miză esențială ar fi formarea localnicilor, astfel încât ei înșiși să-și poată arhiva rutina, memoria și comunitatea prin VR cinematic și prin alte platforme complementare.

În ansamblu, The Wetland arată că există o legătură profundă între arhivă, artă și noile tehnologii. Arhivarea creativă în filmul documentar este încă insuficient reprezentată, atât în România, cât și la nivel internațional. Dar, prin eforturi constante, ea poate atinge o complexitate capabilă să intereseze nu doar cercetători, oameni de știință sau artiști, ci și publicuri foarte diverse. Este, în cele din urmă, un apel la solidaritate și co-creativitate — un mod de a construi arhive mai vii, istorii mai bogate și, poate, prezenturi și viitoruri mai stratificate.