Cunoașteți vreun scriitor în viață? Nu din cărți, pe-astea oricum nu le citește nimeni, unul în carne și oase, care în loc de colonie își dă pe obraz dimineața, după ce se bărbierește, cu orgoliu și carismă. În 1973, când l-am întâlnit – e doar un fel de a spune, eu în bancă și el la catedră, la ani-lumină distanță –, Beniamin Barbu merita să apară pe coperta revistei de celebrități a liceului, asta dacă am fi avut vreuna. Neapărat cu o fotografie din semiprofil, cu părul pieptănat spre spate și dat cu briantină, dezvelind o frunte de Eminescu. Romancier ar fi scris dedesubt și, cu litere mai mici, dascăl de română.

Deși costumul și cravata erau pe-atunci un soi de uniformă pentru profesori, BB prefera cămășile descheiate la ultimul nasture, sacouri de catifea și pantaloni raiați. Excentricități la care directorul liceului închidea un ochi sau pe amândoi. Câți scriitori publicați în București avea urbea noastră provincială? Unul și-atât. Faima lui se revărsa asupra instituției de învățământ ca o ploaie de aur, poleindu-i pe toți cei care îi treceau pragul. BB nu era egoist. Împărțea tuturor din gloria lui ca pe niște bucățele de anafură; în schimb, era lăsat să predea la ore la fel cum se îmbrăca: elegant, fantezist și mai mult pe-alături de programa școlară.

Colegele mele n-aveau nevoie de busuioc sub pernă ca să-l viseze. Dacă ar fi fost un zeu din Olimp, s-ar fi călcat în picioare să îi fie vestale. Așa, când îl vedeau intrând în clasă, parcă abia coborât de pe soclu, li se tăia răsuflarea. BB se așeza la catedră cu un mic zâmbet în colțul gurii care spunea: v-am adus un cadou. Pe mine. Nu deschidea catalogul decât rareori, când era în toane proaste. De câte ori se întâmpla asta, fetele l-ar fi sfâșiat cu ghearele și cu dinții pe cel care îl supărase pe Beni al lor – vinovatul fiind de obicei directorul adjunct, un intrigant și-un ranchiunos în care invidia dădea pe dinafară.

Însă în ziua aceea – o miercuri obișnuită, în mijlocul unei săptămâni oarecare din primul trimestru al clasei a noua – cauza încruntării lui Beniamin Barbu nu constituia o enigmă pentru nimeni. Micșorase pleoapele, iar privirea lui îl tăia ca o sabie de lumină pe elevul ce tocmai deschisese ușa, încremenind în prag. Nefericitul întârziase la oră. O vreme s-au privit doar, unul cu nătângă mirare, altul cu strâmbătura de neplăcere a unui client într-un restaurant de lux, scârbit să descopere o muscă în farfurie. Până la urmă Stelică s-a prins ce era cu supa și cine era insecta din familia Muscidae, ordinul Diptera. S-a tras de-andăratelea, un pas, altul, apoi a închis ușa pe dinafară cu atâta grijă, încât dintre cariile ațipite în tăblia de fag nici una nu s-a trezit din somn.

La catedră, BB îl uitase deja, începând o istorie amuzantă cu scriitori de altădată. Povestea întotdeauna despre ei ca de niște prieteni vechi pe care îi cunoscuse la un pahar de vorbă. Astăzi venise rândul lui Ion Agârbiceanu – omul, nu un nume pe copertă ori pe o piatră de mormânt.

Fetele îi sorbeau fiecare cuvințel, deși nu se omorau după clasicul autor scos de la naftalină. Sperau însă ca BB să strecoare cumva, pe undeva, vreun comentariu ori chiar o confidență făcută lor, cu dedicație, despre ultimul său roman. De dragoste, cum altfel? Toate îl cumpăraseră, voiau să îl țină pe Beni al lor pe un raft, în bibliotecă, să doarmă cu el pe noptieră. La cine visa el? Ca să se lămurească, citiseră cartea din scoarță în scoarță, erau în stare să recite pasaje întregi. Care-i erau fostele iubiri, pe cine fericea acum – mistere ce ar fi trebuit să fie descoperite, clarificate. Aș, de unde! În loc de răspunsuri, romanul buchisit cu râvnă – deși nu era la lecturi obligatorii sau tocmai de aceea –, năștea alte întrebări.

Cine să fi fost misterioasa domnișoară de care se îndrăgostise bărbatul între două vârste din roman? Eroul, cum ar veni. Ce personaj, să fim serioși, în spatele lui se ascunde întotdeauna autorul. Beni era înamorat până peste cap! De o elevă, o profesoară? De nevastă-sa nu putea fi vorba, ar fi fost... dezamăgitor. Elevele de la Șaguna începuseră să pună pariuri: cum arăta în realitate eroina secretă a romanului și cum o chema pe misterioasa muză a lui BB – fiecare candidată având cota ei de popularitate. Parcă eram în campanie electorală, tot nu se mai ținuseră alegeri libere în România din ’46! O activitate subversivă la care suflarea masculină a clasei nu participa – din gelozie, ori așa umbla vorba. BB scribălea niște romane siropoase, ce mare scofală, ar fi zis băieții, dacă le cereai părerea. Dar cine s-o facă? Eu, în nici un caz.

Cel care punea întrebările la ora de română era Beniamin Barbu, iar pentru astăzi alesese una cu schepsis, legată tot de Agârbiceanu. Spre dezamăgirea cititoarelor sale fidele, tramvaiul prelegerii nu deraiase de data asta de pe șinele programei școlare.

— Fefeleaga... O femeie care suie în fiecare zi Golgota vieții. Și totuși rămâne cu sufletul neciuntit. Agârbiceanu o spune în șase cuvinte. Care?

Răspunsul era la mintea cocoșului ori a găinii; cu condiția să fii citit nuvela, măcar între două romane de dragoste. În loc să-l ungă pe orgoliu tăcerea din jur – era mai citit decât Agârbiceanu! – proful pescuia după vreo mână rătăcită pe sus.

Nu era nici una. Cititoarele năzuiau să-i pune ele întrebări idolului-scriitor, băieții se voiau afară, la fotbal, sau să sprijine tejgheaua birtului din colț cot la cot cu Stelică. BB își rotea privirea ca pe un periscop. Degeaba, apele clasei erau astăzi liniștite și pustii. Chiar nimeni? Până și Violeta, tocilara noastră, stătea potolită în banca ei, cu capul vârât între umeri și mâinile în poală. Ce o făcea pe Fefeleaga un personaj memorabil? Aceasta-i întrebarea! Hamlet o pusese așa, retoric, dar BB încă spera să scoată de la cineva măseaua unui răspuns. Privirea lui luneca peste capete, baleind banchiza tăcerii. Și peste mine a trecut, fără să zăbovească.

Fefeleaga? Da, o citisem. Și Arhanghelul, Stana, Strigoiul, de același Agârbiceanu. Nu c-ar fi fost autorul meu preferat, mai curând era pe la coada listei. Citeam orice îmi cădea în mână – cărți istorice, polițiste, de aventuri, de călătorii. La cele de dragoste trăgeam linie, toate erau pe același calapod, previzibile, grețos de dulcege, mult prea lungite. Da, până și romanul lui BB îmi părea o zeamă chioară. Era mai bun ca profesor decât ca prozator – părerea mea! Cum ar zice americanii, nu trebuia să își lase slujba de zi...

Îmi țineam gândul ăsta pentru mine; și altele, pe toate de fapt. Eu tăceam, în clasă dormeau adânc sicriele de plumb într-o atmosfera bacoviană, iar BB începea încet-încet să își piardă răbdarea. Și-atunci, în tăcerea atât de groasă încât puteai să o tai cu un cuțit bont, am auzit ușa deschizându-se, nu de tot, cât să se strecoare înăuntru Tedi – cine alta?

Teodora Cernat întârziase douăzeci de minute. Știa și ea, doar avea ceas la mână. Se lipise cu spatele de cadrul ușii, ca o căprioară hăituită de lupi, nimerită din lac în puț, drept în bătaia puștii braconierului. Împietrise, clipind din genele rimelate, de parcă nu se hotăra dacă să facă un pas timid în față, lăsându-se la mila vânătorului, sau să o zbughească înapoi în codru, sfârșind sub colții haitei.

Apoi, genele curbate cu migală s-au ridicat, ochii verzi plini de picuri aurii s-au ațintit într-ai bărbatului de la catedră, a cărui nemulțumire s-a topit, cub de gheață într-un pahar de palincă, whiskyul nostru neaoș. BB și-a fluturat mâna într-un gest indecis, putând să însemne du-te să-l cauți pe Stelică sau n-ai întârziat decât douăzeci de minute, treacă de la mine. Tedi a ales ce îi convenea. S-a smuls din pragul unde prinsese rădăcini, defilând grațios până la prima bancă, rândul de la fereastră. Înainte să se așeze a aruncat o privire clasei – asta-s eu, cine ar putea să mă refuze? – și o șoaptă, numai pentru mine:

— E-n toane rele Beni. Ce l-a mușcat?

Păianjenul Agârbiceanu... Cum era greu să-i explic, am ridicat din umeri. Da, Tedi era cinică, prefăcută, manipulatoare – nu din cele cu căruciorul la depozite, ci de sentimente. Profita din plin de faptul că nimeni nu-i putea spune nu. Dar... hei, fiecare supraviețuiam cum puteam în jungla anilor de liceu! Și-apoi, îmi plăcea Teodora și nu fiindcă îl avea pe vino-ncoaʼ. Se așezase lângă mine în prima zi de liceu, iar după două luni încă rămăseserăm în aceeași bancă.

Clasa se mai relaxase, unii sperau să tragă foloase de pe urma binevenitei întreruperi. Aș, de unde... Înapoi la Fefeleaga. Lămurit că n-o să scoată nimic de la noi, BB ne-a pus să luăm taurul de coarne. Extemporal!

Ceva care dădea fiori tuturor – clasei de groază, mie de nerăbdare. Extemporalul îmi părea o gură de oxigen. Ca și cum cineva trăgea obloanele și îi făcea pe toți dimprejur să dispară; mă pomeneam singură, în beznă și tăcere. Dar aveam în mână un pix, o pagină albă și puterea de a isca totul din nimic. La început a fost cuvântul...

— Scrieți despre Agârbiceanu. Orice!

Mai lăsase din pretenții și, în liniștea plină de înțelesuri – băieții ar fi avut multe de zis, fetele la fel, dar ele aveau să îl ierte pe Beni al lor – s-a auzit foșnetul foilor smulse din caiete, apoi al manualelor de română răsfoite frenetic pe sub pupitre.

Eu deja plecasem de acolo. M-am pomenit alături de o femeie "înaltă, uscată, cu obrajii stricați de vărsat, arși de soare și de vânt“. Ea pășea "larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate“, eu mărunt, uitându-mă când la dealul din fața noastră, când la "calul alb, cu picioare ciolănoase, purtând pe spinarea deșălată două coșărci“. Calul era vrednic de milă, bătrân, orb, ostenit. Desăgile atârnau ca niște stânci, iar dedesubt i se rosese părul, pielea jupuită de-atâta frecătură părând o rană tăbăcită. Mai mult n-am văzut – ceva îmi încețoșa privirea. Nu era drept! Oamenii se descurcau, loveau împrejur până ce îi doborau alții, mai tari, mai șmecheri ori fără scrupule. Dar animalele? Cine le apăra, cine vorbea în numele lor, cui să-i fie milă de un cal de povară, atât de prăpădit încât era de mirare că face umbră pământului, darămite să care piatră pe povârnișul abrupt. "Ho, mă Bator, ho, mă sărace!“, am spus într-un glas eu și Fefeleaga lui Agârbiceanu, fiindcă amândurora ni s-a frânt inima în aceeași clipă.

— Dă cotul într-o parte! m-a înghiontit Tedi.

Am răsucit foaia spre ea, să nu-și forțeze ochii. Nu-mi făceam griji. Teodora nu copia niciodată mot à mot, făcea improvizații pe margine, ca la jazz. De câteva ori luase notă mai mare decât mine, dar nu era cu supărare – creativitatea se cuvine răsplătită.

Între timp, pe foaia dictando aproape plină, Fefeleaga și Bator se opriseră și își trăgeau suflarea, agățați ca niște căpușe de coasta dealului, unde răutatea celorlalți, mulți și puternici, nu îi putea atinge. Însă lumea, chiar a satului, e neiertătoare, nu îngăduie decât răgazuri. Clopotele de la biserica nevăzută din vale au pornit să bată, mânându-i mai departe pe drumul Golgotei.

Nu erau clopote pe care le auzeam, ci soneria de ieșire. Oricum pasta din pix era pe terminate, scriam ba cu albastru, ba cu cerneală simpatică. Am apucat totuși să caligrafiez, în josul paginii și la mijloc, ultimul cuvânt: sfârșit.