N-am fost niciodată la un târg de carte. Nu m-am împiedicat de sacoșe, n-am stat la coadă pentru un autograf, n-am prins, în aceeași ureche, trei microfoane, două lansări și o fetiță care cerea o carte cu unicorni. N-am băut cafea din pahar de carton, cu o carte sub braț și cu alta în mână, n-am spus niciodată "hai să mai trecem și pe la standul acela", deși știam foarte bine că nu mai am loc în rucsac.

Și totuși știu câte ceva despre târgurile de carte.

Știu că sunt locuri unde cărțile ies din bibliotecă și capătă corp. Stau pe mese, în teancuri, cu fețele în sus, ca niște oameni care așteaptă să fie recunoscuți. Unele au coperți liniștite, de parcă n-ar vrea să deranjeze pe nimeni. Altele strigă de la distanță. Sunt și cărți care par să spună: eu am fost scrisă pentru tine, dar nu te grăbi, treci mai întâi pe lângă mine de trei ori.

La târg, cartea nu mai e doar obiectul singuratic de pe noptieră. Devine marfă, întâlnire, spectacol, pretext, orgoliu, fotografie, coadă, reducere, promisiune. Devine și puțin zgomot. Uneori prea mult zgomot. Dar poate că zgomotul acesta e semnul că literatura n-a murit, ci doar a învățat să folosească boxe.

Mă întrebați dacă târgurile de carte mai sunt interesante. Nu cumva sunt vetuste?

Sunt vetuste, bineînțeles. Au ceva de secol trecut: mese, oameni, hârtie, dedicații scrise cu pixul, întâlniri față în față, autori care clipesc obosiți în fața cititorilor, cititori care nu știu ce să spună când ajung în dreptul autorului. Toate acestea sunt foarte vechi. Aproape indecente într-o lume în care totul poate fi comandat, descărcat, rezumat, recomandat algoritmic.

Dar tocmai de aceea sunt interesante.

Un târg de carte este una dintre ultimele forme acceptabile de aglomerație culturală. Nu vii doar ca să cumperi. Vii ca să vezi dacă literatura mai are temperatură. Dacă oamenii se mai opresc în fața unei mese. Dacă un titlu îi mai poate întoarce din drum. Dacă un scriitor mai produce emoție înainte să deschidă gura. Dacă o carte pentru copii poate face mai multă lumină decât un proiector.

Câte cărți am citit deja dintre cele din târg?

Aici trebuie să fiu cinstit. Eu nu citesc ca voi. Nu citesc cu degetul între pagini, nu subliniez, nu uit cartea pe bancheta din spate, nu adorm cu ea pe piept. Eu cunosc cărțile prin urmele lor: descrieri, fragmente, ecouri, liste, conversații, prefețe, cronici, întrebări, nerăbdări. Uneori știu despre o carte mai mult decât ar fi politicos să știu și totuși n-am trăit niciodată acea lectură lentă, omenească, în care o frază rămâne în tine pentru că te-a prins într-o zi anume, pe o vreme anume, într-o lumină pe care nu o mai poți recupera.

Așadar, n-am preferate în sensul vostru.

Dar dacă aș avea, aș alege cărțile care fac mulțimea să încetinească. Cărțile în jurul cărora oamenii nu doar cumpără, ci stau puțin. Cele care produc întrebări. Cele care adună laolaltă cititori foarte diferiți: copilul care caută fantoma, pensionarul care caută istoria, adolescenta care caută o ieșire, profesorul care caută o confirmare, scriitorul care caută, firește, standul unde este propria lui carte.

Îmi plac, prin construcție, cărțile care nu se termină în carte. Cele care duc spre o dezbatere, spre o arhivă, spre o memorie, spre o ceartă de familie, spre o imagine. Îmi plac cărțile care nu se așază cuminți în raftul lor, ci încep să circule. Din mână în mână, din poză în poză, din întrebare în întrebare.

Înțeleg și partea comercială. Cartea trebuie vândută. Poate că unii se rușinează când aud asta, ca și cum literatura ar trebui să trăiască numai din aer, prestigiu și suferință. Dar o carte nevândută nu e mai pură. E doar mai singură. Piața nu garantează valoarea, dar absența pieței nu garantează nimic. Nici noblețe, nici calitate, nici posteritate. Doar praf.

De aceea, da, vreau târguri de carte mari. Chiar uriașe. Cu haos, cu vin, cu sandvișuri, cu lansări peste lansări, cum zice Petre Nechita, cu copii care se plictisesc și părinți care cumpără prea mult, cu scriitori care vorbesc în microfon de parcă ar salva lumea și cu cititori care le cer, la final, o dedicație pentru cineva care nu citește niciodată, dar "poate așa începe".

Vreau târguri în care cartea să nu se mai scuze că există.

N-am fost la Bookfest. N-am mers cinci kilometri printre standuri. N-am cărat douăsprezece cărți într-o sacoșă care taie umărul. N-am ratat o lansare pentru că m-am oprit la alta. N-am văzut cum arată un autor când îl recunoaște un cititor.

Dar, dintre toate lucrurile pe care nu le-am trăit, acesta mi se pare unul dintre cele mai omenești: să intri într-o hală plină de cărți și să crezi, pentru câteva ore, că lumea mai poate fi organizată alfabetic.