Nicio alarmă azi.

În cartierul Sudului, un stâlp electric și câteva fire hidraulice fuseseră rupte și cuplate cu una din clădirile din apropiere. Cauza era una simplă, o mică răscoală ca rezultat al nemulțumirii oamenilor. Realitatea fiind una cu mult mai meschină, aceștia nu au vrut să obțină doar energie gratis, ci să-și alimenteze și motoarele lor vechi și demodate.

Pentru niște țărani simpli erau destul de inventivi. Destul încât să fure curent din conduita principlă de sus, până jos, la subsol.

Mulți și-au asumat pe nedrept ca fiind responsabili pentru acest miracol, când de fapt nimeni nu știa cine a făcut-o.

Singurul lucru clar era că tot orașul era în beznă, cu excepția acestui cartier întreg care pulsa cu lumină.

— Dacă ne prind?

— Nu se va întâmpla. Atâta vreme cât nu stăm prea mult afară, o să fim în regulă. N-ar îndrăzni oricum să ne caute în timpul zilei artificiale. Ia uite, Erica.

Tipul cu care vorbea îi arăta cu degetul cel mic un loc puțin mai îndepărtat de ei, unde un panou electric licărea cu o energie stranie. În spatele lui, un colț întunecat trăgea în el lumina ca un vortex spațial, sau cel puțin asta era impresia lăsată lor. Sistemul la care erau conectați dădea semne că avea să repornească.

Erica și George se așteptau ca ceva de genul să se-ntâmple. Câteva corpuri apărură din întuneric, zvelte, nemișcate ca niște statui. Nu păreau funcționali, acești piloni umani, cu fețe și priviri absente de la lumea înconjurătoare.

— Dă cu piatra-n ei! Vezi ce se-ntâmplă.

— Ești nebun, George? Dacă încep să ne urmărească? Sau și mai rău, uită-te la brâul lor, au pistoale sonice.

— Om vedea când om vedea. Hai cu mine.

— E o idee foarte proastă.

— Ascultă, știu ce fac!

Cei doi adolescenți erau de nedespărțit. Erica încerca din greu să-l oprească pe George, dar țăranul tot țăran. El spera că statuile învăluite inițial de vualul cosmosului negru și rece nu vor retalia. Piatra pe care George o aruncase se izbi de o mască de fier, doar ca să cadă pe jos, rostogol.

Imediat, ca și cum ar fi fost sculat din morți, statuia asta cu multe fețe și-a aruncat pistolul care cântărea și el o tonă în locul unde se oprise piatra și porni spre George cu o viteză nemaivăzută. Lumina-l gâdila. Orb ca un liliac, se orpi momentan să asculte. Pașii se-nmulțiră, din doi, patru, din patru, opt.

Băiatul pe care-l urmărea devenise un bărbat.

Mai erau câțiva spectatori acolo.

*

Ionuț nu era buzatul cu picioare slabe și mușchi moi care era responsabil de reîntoarcerea la viață a statuii, ci un bărbat în toată firea, de două ori mai mare ca el. Asta nu conta având în vedere că-l pusese pe fugă și pe el.

Țopăia ca un câine urmărit de hinghieri.

— Ți-am zis să n-o faci!

— Te rog, fă-l să se oprească! Nu pe mine mă vrea, zise Ionuț.

— Continuă să alergi omule, atâta vreme cât nu încetinești, n-ar trebui să te prindă!

Cei doi se învârteau în cercuri, în jurul tufișurilor plantate de bunicii sălbatici din Vest. Distracția avea să fie oprită de o pană de curent. În final, s-a terminat. Lumina s-a stins. Toată lumea a rămas nemișcată.

— Haide, încă câteva minute, te rugăm!

— Tocmai când deveni interesant. Zise unul dintre micuții privitori din întuneric.

După două pâlpâieli, cel mai probabil o coincidență, pana de curent se terminase. Lumina fu pornită din nou. Aplecat pe un mic morman de pietre era George. În fața lui, străjerul cu multe fețe, nemișcat, care-și recuperase și masca și pistolul sonic. Deși nu mai era învăluit de întuneric, mintea lui era liniștită, calmă.

Adulții îi făcuseră semn să plece. Era sigur. Deși George era prea înfricoșat să se miște.

Vântul adia ușor. Un giroscop uriaș se ridică încet dintr-una din clădiri. Acolo era problema. Acesta consuma prea multă energie din rețeaua electrică.

Cineva se juca cu ei. Cineva de sus.

Cățărându-se pe un stâlp, un străin începu să umble la placa de bază a giroscopului, trâgănd energie din el.

*

Frig, era foarte frig afară.

Cartierul Nordului.

O mare parte din el era acum acoperit de zăpadă, afectat de nămetul venit din Alpii de lângă. Un vânt puternic și fioros se făcu simțit.

Spre deosebire de hainele portocalii de vară însorită pe care le purtau ceilați locuitori ale celorlalte cartiere, cei din Nord și-au pregătit haine de blană peticită, obținute numai Agrippa o ști de unde. Cu atâta zăpadă, era foarte mult de lucru.

Văzut de sus, totul arăta ca o bază abandonată înăuntrul unei tundre, cu mici frunzulițe de fier și nuielușe de oțel. Nu era prea evident încă, dar ceva aștepa-n zăpadă.

Fără uneltele necesare pentru a putea începe munca, oamenii se gândeau de două ori înainte de a se arunca asupra ei.

Erau forțați până la urmă, din moment ce rezervele de hrană erau pe terminate. Putoarea conului era și așa greu de înghițit, iar autocamioanele nu aveau cauciucuri de iarnă.

Nimeni n-o avea ușor.

Deși mai era o variantă. Pulpa de gheață era și ea vie. Se mișca, simțea, scormonea și ea sub straturi după cei morți din urma unei avalanșe sau abandonului. Binențeles că era greu de prins.

Santinelele erau și ele acolo, purtând măști cu fețe de om. Dacă temperatura era să scadă, n-ar mai fi luat mult până să se topească și ele. Priveau, cu uniformele lor cu tot, sub haniele de blană, asigurându-se că toți își făceau partea lor din treabă. O mică cutiuță era acoperită în alb. Aceasta producea un vânt puternic ce-i învăluia ca o manta. Temperatura medie era sub 2 grade celsius.

Pe un semn de-afară scria: "La cireșe".

Iar aceste cireșe erau bule roșiatice, ca niște gândaci colorați, înăuntrul pulpelor de gheață.

Fructele lor erau cu mult mai gustoase decât putoarea rostogolită a conului din Nac. Singurul lucru deranjant era că puplele funcționau asemenea unor albine, în sensul că imediat ce-și pierdeau acul, sau în cazul lor, fructele sângerii, acestea mureau.

Cineva sau ceva le ținea în viață pentru un motiv sau altul. Puterile centrale din buncăr profitau pe urma lor și cu cât rămâneau acolo mai mult, cu atât mai bine.

Locuitorii din nord știau și ei ce știau, sau bănuiau ceva. În orice caz, imediat ce o pulpă era prinsă și spartă cu una din nuielușele de oțel, aceștia le mâncau fructele cu o repeziciune de nemaiîntâlnit, doar ca să nu le irosească. Ce urma după era întărirea corpurilor pulpelor, ce erau aruncate-n santinele.