Nu prea ajung la târgurile de carte din București. Mi-ar plăcea să am ștaiful necesar (sau bugetul, de unde dintr-un salariu de profesoraș? că așa mă simt, ce mai contează 30 de ani la catedră, titluri, grade; știți povestea sau legenda urbană deja: Părintele la consultații: "Doamnă, să ia Bacul că dup-aia face el vreo facultate, măcar de-un amărât de profesor să iasă!") să mă laud că dau prin Frankfurt, Leipzig ori Paris.

M-am întrebat și eu, nu vă faceți iluzii, de ce nu ajung decât rar. Doar sunt profă de română, cititoare de maraton (cursă lungă prea e loc comun), iubitoare mare de literatură și de scriitori contemporani, etc. Bine, am ajuns în ultimii 10 ani de câteva ori, nu-i vorbă, mai mult pentru și cu elevii mei. O dată am fost și singură (mor de râs și acum), voiam neapărat să ajung la o lansare a Doinei Ruști. Era în iunie, la Bookfest, o căldură de-ți curgea cerul lichefiat în cap. Merg cu autobuzul (nu conduc și oricum e horor cu parcarea, oricât de mare, te mai și pierzi naibii, ori pățești alte alea, dar să nu anticipez), ajung în pragul infarctului, particip cu deliciu la întâlnirea respectivă, mai stau vreo 4-5 ore ca oaia scăpată din cârd, lansa și Cărtărescu, și Blandiana, și Tatiana Niculescu și, și, și vreau să văd și standul X și editura Y.

Umblu de nebună printre sute de oameni, nu mai contează că înăuntru sunt vreo 10 grade Celsius în plus, că hala aia e prea mare, impersonală și prea departe de lumea... dezlănțuită din centru, că mie îmi plac spațiile intime, cu lemn, flori, scriitorul aproape, zefirul elizeic de aer artificial, cafeaua la purtător, băută în tihnă. Nu contează nici că târgul de vară e mereu în weekendul cu ziua de naștere a fetei mele. Mă rog, nici cel din iarnă nu mă avantajează, frig, zloată, întuneric, brrr!

Umblu deci zăludă prin târg, cu raiul lui Borges în brațe, în sacoșă, în minte, am ajuns totuși pe pământul făgăduinței, ignor cortul, fierăraia de pe sus, gălăgia infernală. Realitate Eros-Tanatos. Și, într-un târziu, reușesc să mă dezlipesc, greu ca timbrul aplicat bine, cu lipici, ori ca lepcoplastul pe care-l smulgi cu piele cu tot. Afară e valea plângerii. Aer și mai puțin respirabil, dacă e posibil așa ceva, cerul cătrănit rău, cu ce ți-oi fi greșit, Doamne? Oare cu iubirea mea idolatră pentru cărți? Tunetele bubuie deja înfundat spre Otopeni și eu am nevoie de un taxi! E ca și cum ți-ai fi dorit pe vremea comunismului târziu, filme de 4 ore la televizor! După chinul veacului, mileniului, găsesc unul, pe care sunt nevoită să-l găsesc în fugă (doar n-o să stea să mă aștepte când are atâția clienți la botul calului) prin parcarea suprasaturată de iubitori de carte. Aleluia! Îl văd. Dau buzna de apucată spre el, fără să observ că din dreapta, o barieră se lasă în viteză peste mine!

În mașină... Șoferul e chiar speriat, uite-o și pe asta cu buza plină de sânge (acolo m-a ajuns bariera după ce am reușit în ultima secundă să-mi feresc oarecum restul feței), în pragul leșinului, plânsă și... nu mă mai prindeți voi curând pe-aici.

La Arcul de Triumf, blocaj în trafic... Plouă a cántaros, vorba spaniolului!