Dimineața a început ca oricare alta, cu sunetul obișnuit al tramvaielor și autobuzelor care treceau sub geamul apartamentului Anei, cu pașii grăbiți ai vecinilor pe scara blocului și cu aroma cafelei ce se ridica lent din cană. Totuși, în acel aer de rutină se ascundea o vibrație neobișnuită, un sentiment ciudat care plutea în aer. Ana a simțit acest lucru imediat cum a deschis fereastra, observând pe stradă o pisică verde. Da, exact, avea culoarea verde. La început s-a gândit că era reflexia tuturor luminilor de afară sau că mintea pur și simplu îi juca feste. Se mișca repede și se unduia pe toate obloanele caselor.

Curiozitatea și totodată disperarea au împins-o să coboare și să o caute. Ana a coborât scările în grabă, având respirația accelerată. Când a ieșit în fața blocului, lumina rece a dimineții îi lovea fața, iar asfaltul umed reflecta contururile clădirilor. Nu era nici urma de pisica ei verde, doar oameni încrâncenați care se grăbeau să ajungă la muncă. A înaintat câțiva pași până la blocurile de lângă și a observat cu stupoare o dâră verde-fluorescentă care nu se mai termina. Urma continua pe aleea dintre cele două blocuri. Cu o ezitare ce i se simțea în genunchi, Ana pășea simțind sub tălpi un tremur ciudat, ca și cum pământul ar fi reacționat la mișcările ei. Clădirile deși reale, păreau ușor deformate către margini exact ca în reflexia unei oglinzi curbate. Urma verde vibra pe ciment, intensificându-se pe măsură ce Ana înainta. La capătul aleii, între două tomberoane, se afla o ușă metalică lipită de peretele blocului. Ana știa foarte bine că acolo nu fusese niciodată nicio ușă înainte. Nu înțelegea cum de a apărut acolo, când a apărut acolo și de aceea avea în mintea o grămadă de idei și concepții referitoare la apariția aceasta misterioasă.

Ușa avea o suprafață lucioasă, era neagră cu accente de gri, iar în mijlocul ei se vedea o amprentă stilizată de pisică, gravată fin în metal. Înainte să apuce să atingă ușa, această a cerut "parola" pentru intrare. Ana a scris fără ezitare cuvântul "MEOW" și ușa s-a deschis.

O lumină slabă, verzui, se scurgea pe podeaua aleii. Ana a inspirat adânc și a pășit înăuntru. Interiorul era întunecos, nu prea se puteau distinge multe lucruri. Urma verde putea fi observată și pe podea, mai intensă ca oricând. Pe măsură ce înainta, zgomotul orașului dispărea complet, înlocuit de un murmur profund, ca un ecou. Pe fiecare perete erau imagini ale orașului: troleibuze, blocuri, piețe. Mai era și o hartă a întregului oraș pe una dintre mesele de acolo. Era cu totul și cu totul confuză, nu întelegea ce se putea petrece acolo.

A găsit o ușă ciudățică pe care a deschis-o instant și spre surprinderea ei, a găsit extratereștri în toată firea. Erau verzi și slinoși, curgea o mâzgă de pe corpurile lor. Ei erau cei care se transformau în pisici verzi. Misterul era rezolvat, însă Ana deja leșinase după câte apucase să vadă…sau cel puțin asta considera ea…În încăperea aceea erau gaze radio-active care făceau orice muritor să leșine. Ana a fost înfășurată, imobilizată și pregătită să i se șteargă memoria, în așa fel încât nu putea să povestească nimănui cele văzute. Între timp a reușit să se trezească și să mai apuce câteva secvențe din strania întâmplare. Era speriată și confuză… apoi s-a trezit deodată buimacă de-a binelea la scara unui bloc. Vecinii s-au panicat, căci arăta foarte slăbită și astfel au trimis-o de urgență la spital. Acolo, Ana, nu mai știa să-și spună nici măcar numele, ce să mai zicem de întâlnirea cu ființele uluitoare. Pe fila albă, doctoral scrisese un cuvânt lung și încâlcit, care nu-i spunea mare lucru.