Într-o după-amiază care pare desprinsă dintr-un roman în care timpul încă mai are răbdare cu oamenii, Carmen Târnoveanu o întâlnește pe Rodica Anghelescu pentru o conversație despre ceea ce nu se vede imediat: memoria din spatele cuvintelor, eleganța interioară și arta de a rămâne adevărat.

În mai multe interviuri ai vorbit despre emoție ca despre adevărata probă a artistului, acel lucru imposibil de mimat în fața publicului. Dacă ai fi personaj într-un roman de Marguerite Duras sau într-o nuvelă de Alice Munro, care ar fi fragilitatea pe care ai încerca s-o ascunzi și pe care vocea ta ar trăda-o inevitabil?

Probabil aș încerca să ascund fragilitatea omului care simte prea mult. Un artist învață să zâmbească, să fie elegant, să rămână demn în fața publicului, dar vocea trădează întotdeauna adevărul interior. Cred că în voce se aud toate iubirile, toate pierderile și toate tăcerile pe care nu le-ai spus nimănui.

Ai traversat scene, stiluri muzicale și întâlniri artistice foarte diferite, de la mari tenori internaționali până la repertoriul cu rădăcină populară. Dacă toate aceste întâlniri ar deveni un roman-fluviu, cine ar fi personajul secundar fără de care "Rodica Anghelescu" n-ar exista ca protagonistă?

Cred că ar fi mai multe personaje, care m-au marcat și fără de care, poate, nu aș fi mers pe acest drum. Maria Tănase, idolul meu, fermecată fiind de vocea ei, am început să cânt folclor. Model de soprană absolută: Maria Callas. Din păcate, nu am fost contemporană cu ele, dar și-au pus amprenta fără doar și poate în arta mea interpretativă. Iar acum, mă întorc în lumea reală și spun: Maestrul Gheorghe Zamfir. Nu doar că îi sunt recunoscătoare pentru colaborare, fiindcă am cântat cu maestrul pe cele mai importante scene din țară și din străinătate. În afară de recunoștință, mă inspiră, de asemenea, în interpretările mele, am "furat" de multe ori o frazare pe care o face Maestrul și am aplicat-o, am adaptat-o vocal, în special la doine.

În literatură există ideea personajului care își schimbă identitatea fără să-și piardă esența, ca la Pessoa sau Virginia Woolf. Tu cum reușești să treci dinspre muzica clasică spre folclor sau spre repertoriul vocal-simfonic fără să simți că îți "trădezi" propria voce? Sau, poate, vocea nu e niciodată una singură?

Vocea niciodată nu e singură, e cu mine și mă susține permanent în toate aspectele vieții, așa cred. Simt că parcă ea mă conduce, chiar dacă tehnic este invers. Nu pot să trădez vocea trecând prin mai multe genuri, doar mă las condusă de ea, îmi exprim stările interioare prin timbrul vocii, ascultându-mi intuiția. Uneori am dialog cu ea, îi cer sfatul și da... imaginar îmi răspunde.

Ai spus cândva că muzica poate vindeca. Dacă ai intra într-o bibliotecă imaginară unde fiecare om are o carte neterminată despre propria viață, ce ai vrea să facă vocea ta pentru cititorii acelor cărți: să aline, să tulbure, să trezească, să împace?

Aș vrea dacă se poate să cuprindă toate aceste stări pe care le-ați amintit. Poate mai ales să trezească, pentru că așa vine și vindecarea. Îmi doresc prin vocea mea să deschid ușile sufletelor care și-au pierdut speranța, care poate nu se mai bucură de nimic. Dacă aș reuși să aduc o rază de lumină, aș fi fericită pe deplin știind că îmi îndeplinesc misiunea.

Există artiști care par să locuiască scena ca pe o casă și alții care intră în ea ca într-o luptă. Tu cum te simți înainte de un concert: ca un personaj care își știe replicile sau ca cineva care intră într-o ficțiune unde totul se poate prăbuși în orice clipă?

Pe scenă simt într-adevăr că revin la mine, că sunt acasă; sunt în largul meu, parcă aș fi o carte deschisă. Sunt și momente de îndoială înainte de un anumit concert, dacă starea mea psiho-emoțională nu e prea bună. Vocea are atâta inteligență, ea știe, vede, simte tot. Și, uneori, am simțit că "mă lupt" cu ea să îmi răspundă cum trebuie. Prezența planului divin se simte lângă mine atunci când sunt pe scenă. Chiar dacă de cele mai multe ori totul merge strună, sunt și zile mai puțin bune, și atunci intervine tehnica vocală salvatoare.

Într-o lume obsedată de imagine rapidă și succes instantaneu, cariera ta pare construită mai degrabă ca un roman decât ca un videoclip. Ce capitol din povestea ta ai rescrie astăzi și pe care l-ai lăsa exact așa cum a fost, cu toate imperfecțiunile lui? Și de ce?

Mie îmi place să spun așa: cariera a venit peste mine ca un trăsnet. Totul s-a întâmplat repede, dar fără să forțez ceva. Deja la 16 ani eram în atenția radioului și a TVR-ului, de nu îmi venea să cred. Atunci, când am început, cântam doar folclor. Mergeam prin concursuri și le câștigam. Am fost atunci în pericol de autosuficiență, copil fiind devenisem ușor arogantă. De aceea, după succesul fulminant de la început, au urmat ani în care am înțeles de unde vine harul, am știut că pot mai mult și am fost îndreptată către muzica clasică. Nu cred că aș rescrie sau schimba ceva, pentru că totul are un scop. Toate alegerile noastre vin cu lecții bune sau mai puțin bune. Recunoașterea calităților mele din partea unor personalități marcante și succesul m-au făcut să am încredere în mine și să merg mai departe. Greșelile, de asemenea, am înțeles că au fost pentru evoluția mea. Am eu o vorbă: "Doamne ferește să fie mereu totul perfect!". Nu am ști să ne mai bucurăm, să căutăm. A căuta perfecțiunea este farmecul vieții. Poate aș rescrie unele momente în care am fost prea exigentă cu mine însămi. Dar multe imperfecțiuni le-aș lăsa exact așa cum au fost, pentru că ele m-au format. Uneori fisurile dintr-o poveste sunt cele prin care intră lumina.

Ai vorbit deschis despre momente dureroase și despre vulnerabilitate. Literatura are uneori puterea de a transforma trauma în frumusețe. Muzica poate face același lucru sau există răni pe care nici cea mai înaltă notă nu le poate traversa? Explică-mi, te rog!

Da, sunt un om deschis, împărtășesc și întâmplările mai puțin plăcute, momente dureroase, cum ar fi pierderea oamenilor dragi și rănile adânci pe care le sădesc în suflet. La prima vedere, s-ar părea că niciun sunet nu le-ar vindeca, dar creierul nostru are capacitatea să transforme durerea în acceptare și înțelegere. De exemplu, după ce mi-am pierdut mama, atunci când aveam 17 ani, o doamnă profedoară mi-a trimis o scrisoare și a spus așa: "ai să vezi draga mea, că durerea ascute sensibilitatea chiar dacă acum nu mă crezi. Atunci când vei cânta Doina de dor, cei care te vor asculta vor plânge și nu vor înțelege cum ai făcut asta." Cred că muzica poate transforma durerea în frumusețe. Uneori chiar cele mai grele răni dau profunzime unei voci. Dar există și suferințe care nu pot fi vindecate complet, doar îmblânzite. Muzica nu șterge durerea, însă îi poate da sens.

Dacă într-o noapte ai descoperi că ți-ai pierdut vocea, dar ai putea păstra o singură formă de expresie artistică, jurnal, poezie, scrisoare, roman, tăcere, ce ai alege și de ce?

De foarte multe ori m-am gândit sau, mai bine zis, m-am temut să nu se întâmple asta... Uneori, în culise, vorbesc cu colegi cântăreți, care îmi spun că se tem de același lucru. Înainte de un concert important gândesc: "dacă nu mai răspunde glasul sau dacă nu mai pot cânta?". Așa, fără o bază reală... Ce aș face? Cred că ar fi cea mai cruntă lovitură, dar m-aș trezi și aș încerca să înțeleg unde am greșit, apoi cred că aș scrie un roman care să cuprindă tot ceea ce am trăit, să rămână imortalizate momente de aur din cariera mea.

Mulți scriitori spun că își aud personajele înainte să le scrie. Tu "auzi" oamenii înainte să îi înțelegi? Există suflete care ți-au rămas în memorie mai puternic decât chipurile lor? Cum? De ce?

Ce întrebare frumosă... toate întrebările, de altfel, m-au stârnit cumva în sensul cel mai pozitiv să caut și chiar să descopăr lucruri interesante. Cred că aud interiorul din oameni înainte de a vorbi, rareori și înainte de a interacționa. Asta se întâmplă la nivel energetic. Psihologia artistului arată că sensibilitatea, trăirile noastre sunt mult mai ascuțite, intense. Este și o parte mai puțin bună, aceea că și tristețea, suferința, orice, trăim la intensitate dublă. Și, da, eu memorez mai mult sufletele decât chipurile. Nu le pot separa, mai ales dacă au un impact pozitiv asupra mea. Sunt oameni cu care rezonez atât de bine de parcă îi cunosc de o viață, care mă înțeleg perfect chiar dacă nu mă cunosc. Acești oameni rămân în memoria inimii, a sufletului, chiar dacă timpul estompează imaginea.

Dacă revista Ficțiunea ți-ar propune să inventezi un personaj inspirat foarte vag din tine, protagonista care cântă, călătorește și își ascunde neliniștile sub eleganță, ce nuanțe i-ai dărui obligatoriu ca să devină credibilă literar?

Acum când scriu, mă imaginez o Zeiță îmbrăcată într-o mantie de culoare mov-violet, înconjurată de o lumină aurie strălucitoare, care are puterea să cuprindă toată planeta. Zeița apare cântând "Nella fantasia" de Ennio Morricone, în care se vorbește despre o lume plină de pace, bunătate și onestitate, în care suflă doar vântul cald al prieteniei.