Uite râvna din ochii care fug într-o parte, cu direcție precisă. E mai multă viață în privirea asta decât în trei ore de film. A ginit mustăciosul care se uită în tavanul tramvaiului în timp ce bagă mâna în buzunarul unui hanorac. Mia sare, dă din gură, arată spre individ. Portofelul nu mai e. Călătorii vociferează, se strâng ciorchine. Eee, uite că apare până la urmă. Căzuse?! Să fim serioși.

Tipul în hanorac îi mulțumește. Mia dă din cap zâmbitoare și nu insistă, știe că asta-i cheia. Să pari relaxat, să nu te bagi sub nasul omului.

De fapt, nu s-a mișcat de pe scaunul ei. Tramvaiul șuieră peste podul Grant și ea a paralizat, doar privirea îi fuge spre colegii de clasă, mai ales spre hanoracul indiferent. E gata să-și imagineze chiar și-o deraiere, doar să le atragă atenția.

Și dacă s-ar uita la ea, ce să vadă? Are șoldurile prea late și e mică de statură. Până și cu tălpi cât două cărămizi, tot bondoacă rămâne. Iar sprâncenele îi sunt rare, zici că-i spân, n-are ce să le facă.

Mia stă la doi pași de colegii care n-o bagă în seamă. Au lumea și discuțiile lor, propriul limbaj format din hăhăieli și mârâieli.

Mia: prizoniera privirilor piezișe, a rânjetelor cu prea multe tăișuri. N-o fi cu totul invizibilă, dar e cel mult subiect de glumă. Viața ei a devenit ca o oală cu supă cremă de roșii, cel mai scârbos fel de mâncare. E prinsă în lichidul acela leșios și acrișor. Se chinuie să scoată capul din supa densă, călâie, dar nu poate.

Dacă așa e la 15 ani, cum o fi la 25? Dar la 50? La 1000?? Nu, nu era bună la matematică și mereu i se umezeau ochii când lucra cu cifre mari. Era mai bine să-și spună asta decât să accepte că se apropia stația ei și tare ar fi vrut să-l salute pe tipul în hanorac înainte să coboare.

Dar simțea deja refuzul lui, pufnetul a lehamite, respingerea ca un neg mare, tatuat în frunte.

Noaptea era rece ca sticla, o simțea în preajma tramvaiului. Rece și adâncă, avea să se piardă în ea, departe de cel de la care aștepta atât de puțin. Un salut ar fi încălzit-o, l-ar fi purtat pe vârful limbii și pe interiorul pleoapelor. Ar fi trăit cu el până la prima vacanță, ba chiar ar fi construit pe baza lui. O discuție scurtă, apoi o carte împrumutată, un like, un love.

Curios cum familia ei se pierdea în ceață, la capătul nopții reci. Cărțile ei, fotografiile. Până și colecția de timbre de care-i era rușine, dar care o făcea să viseze libelule. Golul înghițea orașul și adresa spre care ar fi trebuit să se îndrepte.

Tramvaiul iese din Pasajul Lujerului și urcă spre Timișoara. Farurile mașinilor mătură drumul. Are ardei iuți sub nasul care-ncepe să-i curgă. O mucoasă, asta e.

Își înfipse tălpile groase ca niște cărămizi în podeaua gri. Simți sub ghete pietrișul dintre șine și apăsă, chit că rotulele cârâiau gata să-i pocnească.

Trăgea de timp. Căuta un loc de care să-și sprijine cotul, un punct de echilibru. Un moment în care să răsufle. Unde era butonul acela? Zona aia de confort, pasiunile care-ți curăță mintea? Ce naiba vorbeau toți psihologii și experții vieții?

Poftea să pună punct, să rupă foaia, să decidă ea unde scrie sfârșit. Să sară direct la ultima pagină din carte.

Tramvaiul se hurducă peste intersecție. Frânează în stația ei. Ușile se deschid și-un puhoi se deșartă. Ușile se închid și tramvaiul pornește iar spre Drumul Taberei.

Mia e lipită de scaun și privirile lor se întorc în sfârșit spre ea. În căutătura lor încâlcită e mirare. Semn că știu unde coboară în fiecare seară. Deci o bagă în seamă.

Mia își îndreaptă spatele. Se agață de un buștean. Scoate capul la suprafață. Poate să mai respire. O zi, o gură, o privire. Încă o noapte.