O întrebare tricky, o propunere venită la timpu’ potrivit și mâna liberă în a-mi alege subiectu’ m-au făcutără să mă iau din nou la trântă cu literele. Întrebarea sună simplu, deși nu e deloc simplă: Dune-cartea sau Dune-filmul? Propunerea este cea de a trimite către Ficțiunea fix ce-mi trece prin cap. Mâna liberă lăsată cu privire la subiect m-a determinat să mă îndrept, o dată în plus, către subiectu’ Dune.

Every now n’ then bula literară manifestă atât în social media cât și IRL se împarte în tabere debordând de antagonism, așezate pe opinii radicale ce zboară de-o parte și de cealaltă, luările de poziții dând dovadă de o intransigență care, la rigoare, ar trebui să dea de gândit... În fine, probabil știți despre ce vorbesc, pen’că e mai mult decât posibil ca zilele astea să vă fi găsit înregimentați într-o astfel de tabără. Sau, dacă nu, să fi exprimat o opinie pe temă. Ori, at the very least, să aveți una, puternic sedimentată.

În aparență, răspunsul la întrebarea mai sus menționată nu poate fi decât unul. Dune este mai mult decât o carte fenomen, reprezintă mai mult decât cel mai înalt punct al literaturii sci-fi, ea este Biblia cetitorului de așa ceva. (Rezon pen’care îmi vine să întreb: aveți ceva timp să discutăm despre our Lord and Savior Frank Herbert?) Dune este acel vârf cu aer atât de rarefiat, încât doar câteva nume ale SF-ului mondial pot aspira la o ascensiune către înălțimile respective, rezultatul acesteia nefiind însă nici pe departe garantat. Și asta în condițiile în care opera lu’ Herbert împlinește în curând 60 de ani de la momentul apariției. 60 de ani în care nume mari s-au perindat prin fața ochilor noștri, 60 de ani în care capodopere literare în adevăratu’ sens al cuvântului au ieșit la iveală... da’ și 60 de ani în care Dune a rămas de neegalat.

Să încerci să rezumi cartea asta într-un soi de… frankly, I don’t really know what this is este un demers sortit dacă nu eșecului, cel puțin potențialului răsunător eșec. Asta pentru că melanjul de ecologie, hard SF, religie, istorie, arte marțiale și politică, plus alte câteva aspecte ce își aduc contribuția la conturarea unei veritabile coloane vertebrale a operei mai sus amintite face ca orice încercare de a o sumariza în doar câteva cuvinte, propoziții, fraze sau chiar pagini să fie iremediabil futilă. (Ceea ce înseamnă, eo ipso, că voi fi pe deplin înțeles doar de cei care au cetit Dune.) Prin urmare, nu mă voi mai lungi și voi spune că răspunsul meu nu poate fi decât cartea, acum și în vecii vecilor, Bi-lal kaifa!

Sigur, răspunsul cartea poate fi dat chiar și de cineva care nu a cetit Dune, dar care are experiența diferenței dintre carte și film, cea dintâi fiind în genere mai bună decât ecranizarea, chiar dacă gândul ne aduce instant în minte excepții spectaculoase de la această regulă... dar care rămân doar atât, excepții spectaculoase. Cu toate astea, o privire mai atentă aruncată nuanțelor este dacă nu necesară, măcar de dorit. Pen’că și filmu’, cel puțin în cazul Dune, aduce o mulțime de plusuri.

Prima oară am cetit-o (de fapt, primele dăți, pen’că am bagat volumul I de două ori în interval de 24 de ore) pe la 18-19 ani, imediat cum a fost publicată în .ro. Aveam nu doar o imaginație debordantă, ci și una relativ cultivată, fiind un pasionat al cercurilor SF și al benzilor desenate de gen. Mi-aduc aminte de mine spunându-mi că un vierme de nisip trebuie să arate… cam așa. Ori, poate, cam așa... Ei bine, în momentu’ în care am văzut pe ecranu’ ăla imens cunoscut sub numele de IMAX secvența de la 2’11" din ecranizarea lu’ Villeneuve am știut nu doar că mă înșelasem în mod sever, ci și că imaginea respectivă avea să-mi rămână pe retină pentru totdeauna. Nimic din carte, nici măcar măiestria condeiului lu’ Herbert nu te pregătește pentru așa ceva. Așadar, kudos pentru film.

Aș putea să vorbesc (probabil de unu’ singur) preț de câteva ceasuri despre muzica deșertului, astfel cum am citit-o în carte. Foșnetele micilor viețuitoare ale dunelor, pașii întrerupți – sau, mai degrabă, dansul? – fremenilor, până și micile pârâiașe de nisip ce se prăvăleau din înaltul unei barcane până la poalele ei, toate acestea le-am auzit în mintea mea timp de ani de zile. Chiar ajungeam să zâmbesc atunci când mai dădeam, pe ici pe colo, peste opinia potrivit căreia nu poți auzi o propoziție, o frază, un paragraf. Eu puteam. Da’ a sosit și momentu’ când am văzut Dune. Aceea a fost clipa în care orice sunet asociat cu cartea a fost șters cu desăvârșire, pentru a fi înlocuit, din nou pentru totdeauna, de soundtrack-ul filmului.

Exemplele pot continua. Oribila splendoare a lu’ Feyd-Rautha din Dune II (să-l compari p-ăsta cu Feyd-Rautha jucat de Sting în ecranizarea precedentă este ca și cum ai compara Londra cu Mizilul), Glasul, scuturile personale, toboșarii, litrugenele și Apa Vieții, Micul Făuritor și frumusețea desăvârșită a unei Cucernice Maici (cunoscută în lumea noastră sub numele de Rebecca Ferguson) complotează, toate, în a micșora distanța anterior aproape de nestrăbătut dintre carte și film.

Am auzit/cetit opinii care frizează hilarul absurd. Unii au fost deranjați de șuvițele spulberate de vânt ale lu’ Paul Atreides. Vorb-aia, dacă n-a scris Herbert așa ceva în carte, cum își permite Villeneuve un asemenea afront? (Bine, în carte scrie că pe Dune bate vântu’, că sunt furtuni... da’ dacă n-a scris ad litteram că șuvițele-i fluturau, ce să făcem? Ce să făcem?!) Alții au susținut că nu poți face dintr-un personaj masculin de o oarecare însemnătate în carte (Liet-Kynes) un personaj feminin de o oarecare însemnătate în film. Că baronu’ Vladimir Harkonnen al ecranizării precedente purta pe față pustulele dăruite lui de Bene Gesserit, în vreme ce baronul lu’ Villeneuve nu este decât a highly intelligent, twisted & deformed human being.

Se numește adaptare cinematografică, bre. Și viziune, eventual. Pen’că Villeneuve n-a făcut filmu’ pentru rigoriștii Dune, și nici conform viziunii lor cu privire la cum ar trebui să arate filmu’ Dune, ci l-a făcut pentru orice cinefil out there și conform viziunii lui. Iar eu, unu’, habotnic Dune din cap până-n picioare, nu pot decât să le mulțumesc zeilor pentru rezultat.

Așadar, după cum spuneam mai sus, cartea. Întotdeauna cartea. Da’ dacă până să văd Dune I eram sceptic și tot ce-mi doream era ca ecranizarea lu’ Villeneuve să nu fie un eșec, acu’ deja nu mai am unghii de când tot aștept Dune III. Fincă am văzut deja primu’ film din serie de vreo opt-nouă ori, Dune II de trei (still counting, că abia a fost lansat), iar până în două-mii-nușcât (nu a fost anunțată încă o dată certă), când va veni Dune Mesiah, mai e al dracu’ de mult.