“Fiecare om, oricât de prăbușit ar fi, a avut o perioadă în care a răsturnat munții. Și când scrii despre o persoană reală, oamenii sunt tentați să te întrebe cât de mult adevăr e acolo."

Doina Ruști

“Zavaidoc în anul iubirii", cel mai recent roman al Doinei Ruști, este o poveste despre o legendă. O legendă care, și după o sută de ani, încă mai dăinuie în mintea oamenilor, în imaginarul colectiv, așa cum îi șade bine oricărei legende care își respectă numele. O legendă dublă. O legendă despre un om și despre o lume care, împreună și deopotrivă, ne fascinează și ne aprind imaginația. Pentru că, amândouă ne descoperă un univers dispărut, o lume care respira liber și intens, o lume a cărei existență în istorie a durat numai o clipă. O clipă pe care oamenii de atunci au trăit-o cu exuberanță și cu o poftă de viață, cu o frenezie și cu o intensitate  pe care, și la o sută de ani distanță, le putem cu ușurință percepe. Le putem simți atunci când privim pozele realizate în acei ani, când ascultăm cântecele care vrăjeau oamenii acelor vremuri sau când aflăm istoriile care îi făceau pe cei de atunci să viseze. Una dintre acestea fiind exact aceea pe care Doina Ruști ne-o readuce, transgresând realul și transfigurând-o din legendă într-o poveste care nu contenește să ne încânte.

Eugen Cadaru

Eugen Cadaru: De patru ani n-ai publicat niciun roman nou, ai avut doar reeditări. Ce-ai făcut în timpul ăsta? Te-ai gândit la Zavaidoc?

Doina Ruști: Nu chiar. Au fost ani consacrați unui experiment.

Literar?

Mai degrabă social. Am făcut un studiu aprofundat asupra omului nefericit de poziția lui în societate. Legat de asta, căutam prin ziarele vechi, și-așa am ajuns la anul 1923 și mi-au alunecat ochii pe un mic anunț. Ai văzut vreodată cum arăta pe vremuri pagina de mică publicitate?

Oh, da! Mereu m-am delectat cu acea rubrică. Aflam de-acolo cam toată esența aspirațiilor de la acel moment.

Ei bine, acolo era un text despre un om fericit. Un patron de restaurant anunța că Zavaidoc, marele cântăreț, va fi în seara respectivă la Parcul Trandafirilor, pe Dorobanți. Din cuvintele puține răzbătea ceva care te făcea să abandonezi toate temele grave și să-ți bagi nasul în atmosfera de veselie a unui restaurant de pe vremuri. Mi-am notat adresa și, împinsă de o mână misterioasă, mi-am tras în picioare sandalele, am smuls pălăria de pe cuier și-am luat-o la fugă.

Desigur, trecuseră între timp 100 de ani. Nu mă așteptam să-l mai găsesc acolo. Dar, la adresa respectivă, există o casă albă, genul interbelic, cu o rămășiță din fostul "parc". Pe deasupra coroanelor, peste acoperișul argintiu, plutea o pasăre galbenă. Era ceva familiar la pasărea asta, mi se părea cunoscută. Nu știam pe-atunci că e sursa obsesiilor,  a viziunilor și că uneori prevestește întâlnirile capitale. Trebuie s-o știi. Ai văzut-o vreodată?

Tot ce se poate, Bucureștiul e plin de păsări.

Se zice că dacă te întâlnești cu ea, ești terminat: nu mai încape nimic în creierul tău. În ceea ce mă privește am visat-o cinci nopți la rând. După care a dispărut. Dar în urma ei, au început să fluture niște foi de hârtie, decolorate și moi, care în mai puțin de un ceas au acoperit biroul, canapeaua, parchetul, până la ușa de la intrare. Și-așa am început să scriu, adunându-le una câte una.

Ai scris de mână?

Oh, nu! Le-am adunat, le-am făcut teanc și le-am băgat în imprimanta mea proaspăt cumpărată dintr-un Media Galaxy.

Și a ieșit un roman cu titlu ispititor: Zavaidoc în anul iubirii.

Să știi că atmosfera romanului vine din acea zi, în care a cântat pe Dorobanți, vine din grădina restaurantului cu nume melodramatic. Numai că în timp ce scriam, mi-am dat seama că voiam să știu și cealaltă intrare, care dă în strada din spate, să urc spre Piața Romană, apoi să cobor spre Universitate, unde la vremea aia era ca și azi Facultatea de Litere (pe atunci, și de filozofie). Mi-am dat seama că începea anul 1923, iar o sumă de studenți, în special fete, își depuneau cereri de bursă pentru Sorbona.

Exista pe atunci așa ceva?

După război se aflau la Paris peste 1000 de bursieri români, mulți dintre ei rămânând acolo pentru tot restul vieții. Era o aspirație, o modă. Ia-o cum vrei. Iar printre fetele astea, era una, care avea să plece la Paris, ca după aceea să se transforme în muză, în femeie de spumă, în acel vis pe care îl au artiștii, în fine, să ajungă o fată strecurată în paginile istoriei, acea unică iubire a unui bărbat, care s-a întâmplat să fie Zavaidoc, despre care-ți spuneam.

Și?

Restul e în roman. Nu ți-am spus? Filele mele galbene, imprimate pe o singură parte, cu Verdana, nr-ul 11, au ieșit pe fereastră, au umbrit mai bine de un ceas Calea Moșilor, au plutit peste Dâmbovița, ca în cele din urmă să poposească la Bookzone, editura aia nouă, de vedete.

Iar de trei zile filele asta, ajunse roman, poposesc pe masa mea, aduse de un curier straniu.  De unde se vede că totul e ficțiune.

Când scrii despre o persoană reală, oamenii sunt tentați să te întrebe cât de mult adevăr e acolo. Dar eu nu voi cădea în păcatul de a face contabilitatea documentelor de la baza romanului. Evident, am citit ziarele acelui an, iar multe dintre episoade pornesc de la realități indubitabile: o crimă, o răpire, atentatul la viața regelui, inaugurarea Cercului Militar și multe altele sunt fapte autentice. Însă orice realitate se modifică sub apăsările și speranțele unui om. Numim asta viziune, cu toate că e doar modul subiectiv al cuiva, de a intra într-un univers arhicunoscut. Ce înseamnă documentul pentru literatură? Nu mare lucru. Nu citesc monografii, mai ales cărticele cu nume de personalități pe copertă și cu fraze luate direct de pe net. Pentru mine literatura  vine din plăcerea de a construi o stare de spirit. Iar aici, m-a interesat complexitatea sentimentelor pe care le are un om la vârsta lui cea mai bună. Există multe persoane în lume, la care ne uităm cu un pic de compătimire, oameni care par să se târască greu pe pământ și prin viață. Dar fiecare om, oricât de prăbușit ar fi, a avut o perioadă (mai lungă sau mai scurtă) în care a răsturnat munții. Toți avem o astfel de vârstă, când suntem unici, învingători, geniali. Iar în romanul acesta, am scris despre un personaj aflat la apogeu: adorat, popular, care își dorea, cum ne dorim toți, să atingă desăvârșirea.

Să scrii despre vârsta asta mi se pare într-adevăr o temă. Când povesteai îl și vedeam cum apare în romanul tău:

“N-o să uit niciodată, venea boierește, pe jos, învârtind bastonul în mână. Avea ghetre albe, asortate la mănuși și un palton scurt, iar pălăria îi lăsa la vedere o privire luminată de tihnă. Și era înconjurat de vreo patru femei elegante, care chicoteau, înfășurate în blănuri."

Așa l-ai văzut mereu?

În copilărie, când am auzit prima oară de Zavaidoc, am rămas cu imaginea unui lăutar care chiuia, un tip de pe vremuri și-atât. Astăzi însă știu că a fost un artist complex cu multiple talente. Dacă ne uităm prin ziarele timpului, înțelegem repede că n-am ales întâmplător anul 1923. A fost timpul optim al unui artist care putea să cânte orice gen de muzică, de la operetă la folclor sau la jazz. A cules muzică din toate regiunile țării. A deschis o etapă în muzica orășenească. Făcea spectacol din orice. Voia să scrie. Scria chiar. Avea un scris impetuos, "zburător". Se tot spune că există inși care se risipesc. Unii o fac aiurea și nu rămâne nimic după ei, iar alții se risipesc, ca ploaia de vară, iar pe unde trec, deși se pare c-au pierdut timp din viață, înflorește pământul. Zavaidoc era din această a doua categorie, foarte familiară mie,  foarte pe placul meu. A trăit intens, până la epuizare. Dar nu m-a interesat ca tipologie.

Dar cum?

M-a interesat mai ales cotidianul său, partea sa cea mai omenească. Îl vedem într-o fotografie purtând o legăturică de mătase, privind din semi-profil, cum probabil îl pusese fotograful să stea, dar de aici se desprind alte atitudini, e imposibil să nu-l vedezi făcând fundă la mica eșarfă, studiind-o în vitrină, primind-o cadou. Aprecia moda, era preocupat de vestimentație, ca orice om născut sărac, pentru care banii au venit greu, prin muncă asiduuă. Iar dacă mergi în adâncimea faptelor, e imposibil să nu-i vezi independența, aspirațiile. Însă Zavaidoc în anul iubirii nu este un roman de personaj.

S-a spus de multe ori că punctul tău forte e compoziția...

Am optat pentru trei povestitori, totuși, Carol este vocea care ține țesătura. Din perspectiva ei, acțiunea apare în detalii dilatate de vârstă, de educație și de mediul ei familial. Prin ea, am ales un personaj pe care îl cred ilustrativ nu doar pentru anul 1923, ci pentru perioadă. Orice narator e un participant timid, care observă și, pe măsură ce se atașează de fapte, capătă dorințe, care dau culoare poveștii, mai mult decât faptele personajelor sale. Prin urmare, naratorul e cel care dă nu doar tonul poveștii, ci și direcția subtilă a mesajului, tipul de emoție etc.

Dar mai sunt încă doi povestitori: ei ce rol au?

Romanul e creat pe ideea că fiecare poveste este unică. De aceea, nu am alcătuit de data asta un puzzle, nu am completat povestea  prin imbricări tehnice. Sunt practic trei povești care duc fiecare în altă parte a eposului, cu altă înțelegere, cu alt tip de interese. Este adevărat, personajul dominant rămâne Zavaidoc. Dar nu este și personajul principal, pentru că orice povestitor vorbește în primul rând despre el, se așează în centru, în jurul lui se învârte totul. Matilda, Carol și Ică sunt povestitori conștienți de rolul lor și povestesc acele întâmplări care i-au afectat decisiv.

Mi-amintesc că spui asta explicit în roman:

"Orice poveste e a cui o spune până la capăt. Ceilalți o citesc și o uită. Povestea mea e alta decât a Matildei. Ar fi o prostie să le suprapunem, să le împletim."

Ce mi-a plăcut este că fiecare poveste aduce evenimente noi, elucidând întrebări pe care ți le pui citind prima parte. Cum ai realizat acest lucru?

Am înlocuit "momentele" clasice, dar am păstrat gradarea conflictului. Fiecare povestitor este parte a discursului epic. Dar cel mai mult mi-a plăcut să scriu partea Matildei.

Are și un început, tipic pentru roman confesiv:

“Când a oprit trenul în Gara de Nord, credeam că sunt vindecată. Vedeam pantofii cu baretă, ciorapii de mătase, lucind pe pulpe înalte, rochiile care se mișcau în mers, ca niște flori de mac, pregătite să zboare, și căpătam în mod firesc o încredere pe care n-o mai avusesem de multe luni. Nu ridicam ochii, nu priveam cerul, ci înaintam pe stradă, dusă de vânt. Venisem cu un plan, dar în loc să mă țin de el, am derapat. Chiar din prima zi am făcut pasul greșit care te duce în iad."

Există o sursă de inspirație pentru Matilda?

Nu-l voi cita pe Flaubert, am făcut-o de prea mult ori. Apoi, știu că citiorul de azi e interesat de legăturile, oricât de fragile, cu realități cunoscute. Evident, Matilda vine din lumea arzătoare de după război, din anul fără limite care a fost 1923, din lumea lui Zaviadoc.  Dar eu cred sincer că faptul consemnat (în ziare, în documente ștampilate, surpins în filme sau în fotografii) e mai puțin "adevărat" decât literatura.

Aici nu pot să nu aduc vorba despre Zaraza…

Da. Un fapt inventat, care  în multe situații a spulberat realitatea, evidențele. Zaraza nu a existat. E un cântec tradus, iar eu nu am vrut să preiau un teritoriu confecționat: acțiunea din Zavaidoc în anul iubirii se petrece în anul 1923, când Vasile și cântecul adaptat de el nu existau. Vasile a debutat mult după ce Zavaidoc ajunsese în top, după ce cântase pe străzi, după ce trecuse prin război, după scurta lui legătură cu Teatru Liric, după ce ajunsese să-l știe orice om, după ce cântase mult și bine prin cinematografele de pe bulevard, după ce i se auzise vocea cam prin toată țara. Zaraza, cântec tradus, cu un text de Ion Pribeagu, cântat de Vasile, a fost o strategie de marketing, la vremea respective, așa cum astăzi, un scriitor debutant ar spune că Mircea Cărtărescu i-a ucis iubita. Desigur și-ar face repede publicitate, poate și nume, poate ar intra în istorie. În tot cazul, în ‘46, când ar fi murit Zaraza, Zavaidoc era deja mort, îngropat și putrezit.

Am evitat zona asta, din motivul pe care l-am menționat, dar cred în forța literaturii. În fond, ce este o legendă, dacă nu literatură de calitate, ficțiune de rezistență? Aici, m-a interesat vârsta de aur a unui artist autentic. Tocmai de aceea nici n-am păstrat cronologia cântecelor sale, în ideea că întreg repertoriul vine din acest an, că, simbolic, reprezintă timpul său strălucit, al creației și al iubirii. Iar iubirea lui Zavaidoc vine direct din aspirațiile anilor nebuni, când fetele plecau la Paris să cânte sau să învețe, când psihanaliza era o modă seducătoare, iar libertatea individului exacerba mințile. Matilda e obsedată de teoriile lui Piéron, Ștefania Mărăcineanu face studii asupra radioactivității artificiale, iar Zavaidoc vrea să scrie o carte. Este altă lume, ieșită din război cu gânduri mari, cu visuri prometeice. În subsolurile societății, în mahalalele bucureștene, în bodegile de provincie, peste tot foșnește aspirația unui timp, care vrea să recupereze anii negri ai războiului. Aici se plasează Zavaidoc și aceasta este temperatura iubirii sale pentru Matilda.

Apoi a mai fost și provocarea legată de destinul său, care i-a șters aproape tot ce-a clădit.

Și nu în ultimul rând, m-a interesat și altceva, în lungul șir de personaje traumatizate de experiența războiului, Zavaidoc promitea o versiune deschisă schimbării: a fost inventiv, histrionic, cu o imaginație epică (foarte dragă mie) pasional, adică latino.

Ce te aștepți de la acest roman?

Să fie citit cu plăcere, iar cititorul să descopere pe parcurs biletul de dragoste pe care eu l-am ascuns printre rânduri.

Mai ai ceva în lucru? Sau Zavaidoc în anul iubirii te-a epuizat?

Aștept să apară Platanos, un roman care continuă acțiunea povestirii cu același titlu, un text care se studiază (cu entuziasm) în școli. La sugestia elevilor din țară, am scris un roman care continuă acțiunea. Totodată, am în lucru și un roman mai special: Sălbatica. Dar ne-am lungi prea mult ca să-ți povestesc despre toate proiectele mele.

După patru ani de tăcere, cred că ai multe de spus!

Normal, am pe umăr o pasăre galbenă.

Interviu publicat în LaPunkt.ro