Ca peste tot în lume și aici în Mexic, locuitorii de la poalele marilor munți au născocit legende despre aceștia, iar cea a lui Popocatépetl și Iztaccíhuatl este, desigur, o poveste de dragoste. Una neîmplinită și tragică, așa cum le plac mexicanilor. Ea circulă în mai multe variante și nu e suflet care să n-o știe pe de rost prin astfel de locuri, de la puști, la bătrâni. Se zice că Iztaccíhuatl[1] era o prințesă frumoasă între fumoase, fiica împăratului aztec. Iar Popoca un mare războinic, dar nu de viță nobilă. Atunci când i-a cerut mâna, tatăl fetei, ca să nu-l refuze pe cel mai bun luptător al său, l-a trimis la război în Oaxaca, de unde de fapt, spera să nu se mai întoarcă viu. Popoca a revenit victorios. Doar că înainte să se întoarcă teafăr în Tenochtitlan, curtenii i-au spus fetei cum că iubitul i-a căzut în luptă, așa că fata s-a stins ea însăși de inimă rea. Atunci Popoca a dus-o pe brațe departe, dincolo de granițele orașului de pe lac. I-a stat la căpătâi în genunchi până când zeilor li s-a făcut milă de ei și i-au transformat în munți. Pe ea, așa acoperită de un giulgiu alb cum era, au prefăcut-o într-o creastă mereu înzăpezită, iar pe el i l-au așezat alături, în chip de vulcan care fumegă și tună de furie până astăzi: marele Popocatépetl. Spre ei am pornit și noi.

Dimineața devreme ne-am îmbarcat din capitală într-un autobuz surprinzător de funcțional cu destinația Amecameca, care ne-a dus legănat, cu mult fum în urmă și muzică de petrecere la difuzor. Orășelul nici nu se trezise bine din somn când l-am găsit adunat și zgribulit undeva la poalele munților, acolo unde începe Sierra Nevada sau Centura Vulcanică Transmexicană. Este popasul nostru înainte să pornim spre sălbăticie.

În mica lui piață domnește o atmosferă tipic latinoamericană, cu tonetele care abia încep să miroasă a tortillas proaspete, cu ulcele de lut care scuipă aburi picanți cu iz de ardei verde, cu sute de feluri de dulciuri din zahăr (dar care au toate același gust) și mii de alte prostii colorate. O femeie ciopârțește cu patos niște găini jumulite pe o muzică lacrimogenă de telenovelă. Televizorul gâjâie ceva plin de duioșie, tot despre o dragoste care n-a fost să fie, precum cea din legenda munților din depărtare, doar că mult mai profană. Am pierdut vremea printre tarabe și am călcat și noi peste pietrele de mormânt ale conchistadorilor îngropați în fața bisericuței. Pașii atâtor credincioși aproape că le-au șters numele cioplite și blazoanele. Apoi am plecat mai departe, dar nu singuri, ci alături de un ghid montan care știe bine potecile vulcanilor și pe care l-am tocmit să ne ducă pe ele, Eduardo, poreclit Ed Tiburón (Ed Rechinul).

Drumurile se strică din ce în ce, casele se risipesc, se apropie păduri rare de pini și alte plante de munte în stare să îndure capriciile vremii de aici, de la erupții, la zăpezi și soarele mereu nemilos. Prin lumina încă proaspătă a zilei se vede departe, într-adevăr, conturul  muntelui Iztaccíhuatl. Nu mă mai miră că nativii au scornit o așa legendă despre el, căci pare nici mai mult nici mai puțin decât trupul unei femei gigantice culcate pe spate, cu fața spre cer. Pantele sale line sunt părul lung care-i curge pe spate. Șeile și coamele sunt giulgiul care-i urmează formele trupului. La dreapta se află enormul Popocatépetl, iar cei doi munți stau despărțiți de Paso Cortés, trecătoarea prin care cuceritorii venind dinspre ocean, au văzut prima oară Valea Mexicului.

Popo, cum îl alintă Eduardo, este interzis publicului. După un somn de cincizeci de ani, vulcanul a început să dea semne de trezire în 1994 și a erupt. Azi activ și imprevizibil, rămâne un pericol real pentru micile comunități de la poale și mai ales pentru montaniarzii temerari. Aztecii îi cunoșteau bine capriciile și numele lui în nahuatl înseamnă, nesurprinzător, “muntele care fumegă". Iztaccíhuatl în schimb, este stins și pe el se poate urca. A fost departe de mine ambiția de a-l “cuceri" așa cum se amăgesc alpiniștii când rămân o vreme pe vreun vârf oarecare. În realitate, cred că munții nu pot fi cuceriți de oameni, noi suntem doar trecători în lumea lor înaltă. În plus, am ceva mal de altura[2] și cele mai mici povârnișuri mă cam lasă fără aer. Noi înșine n-am ajuns mai sus de 4260 de metri altitudine. Oxigenul este prea puțin, dar peisajul este prea frumos ca să mă dau bătut.

Muntele ni se arată negru, negri îi sunt colții de piatră și negre îi sunt potecile de nisip, trasate în iarba galbenă și parcă arsă, de drumeți, de animalele de povară și de ploi. Norii împinși de vântul care suflă tare și fluieră prin crevase își trag după ei umbrele îndărătnice prin văi. Vârfurile stau ascunse ca într-o negură joasă, în vreme ce poalele văluresc incredibil într-o maree vegetală unduind odată cu atmosfera. E un peisaj primordial și aspru. Tufele acestea de iarbă tare și înaltă sunt atât de dese și de dure că te țin ca o pernă dacă te arunci pe ele. Prin nisip găsim urme de pumă și de iepure. Pe înălțimi trăiește o specie alpină deosebit de simpatică și endemică în Mexic: iepurele de vulcan (Romerolagus diazi), zis zazatuche. Este mai mic decât un iepure domestic, și chiar mai mărunt decât unul de vizuină. Mâncarea puțină și sărăcăcioasă l-a obligat să rămână pitic, iar ca să nu piardă căldură prea multă prin niște urechi chiar mari, și ele i s-au micșorat până au ajuns scurte și rotunde. Fiecare animal a găsit strategiile lui ca să poată trăi atât de sus. Am fost cu ochii în patru printre pietre după șerpi cu clopoței, dar n-am găsit decât niște șopârle mici și negricioase[3] care își lățesc corpurile cât pot de mult la soare și nu se tem mai deloc de om. Sunt atat de însetate de căldură, că uneori nu se clintesc nici când le atingi.

Prin peticele pleșuve de pământ am văzut multe cioburi din lut de care Eduardo nu s-ar atinge pentru nimic în lume. Sunt, ne spune, resturi de la vasele sparte în ritualurile santeria și care acompaniază diverse sacrificii animale. Asta pentru că muntele este sacru în multe culturi și o vrajă făcută pe povârnișurile lui singuratice va fi cu atât mai puternică. Nu doar adepții magiei caraibiene de care se teme amicul nostru urcă până aici pentru farmece, iar prin iarba mare dăm peste talismane autohtone pitite, făcute din fire coloratre, zise ojos de Dios, ochii lui Dumnezeu. Pe o cruce mică din nuielușe se înfășoară ațe vopsite până obțin ceva asemeni unor romburi, ori unor mici zmeie prăbușite. Ojos de Dios sunt păstrate la mare cinste în case, în altare, iar în natură amerindindienii le lasă prin peșteri, pe vârfuri de munte, lângă izvoare și alte locuri de putere, ori de-a lungul drumurilor ca să-i apere pe pribegi de rele, sau să le împlinească vreo dorință. Semnificațiile lor sunt dintre cele mai diverse, unii le fac la nașterea copiilor și în fiecare an de viață le adaugă câte un fir, alții văd în ele pe strămoși. Joacă un rol important în culturile indienilor huichol și tepehuan, din munții de la nord. Primii le numesc tsikuri pe limba lor și ilustrează prin modelele geometrice vibrante, viziunile abstracte, caleidoscopice pe care le au în timpul transei mijlocite de peyotă.

Precum mătrăguna în Evul Mediu european, acest mic cactus montan fără țepi, pe care lesne l-ai putea confunda cu o piatră, se bucură de un mare prestigiu printre oficianții sacrului din America de Nord de mai bine de cinci milenii. Peyota[4] (Lophophora williamsii) conține câțiva alcaloizi psihoactivi, dintre care cel mai însemnat este mescalina. Indienii văd acest cactus precum un sacrament însămânțat de zei pe pământ, pentru a le da oamenilor șansa să se-ntoarcă la ei prin viziuni extatice. Toată arta huichol este efectul direct al acestor transe, pictată și țesută în cele mai strălucitoare culori, mărunte, cu infinite straturi și nuanțe.

Conform tradiției, peyota a fost la începuturi o căprioară albastră venită din cer, Kayumarie. Primii oameni au vânat-o și ea s-a prefăcut în mica plantă care de atunci a rămas puntea dintre noi și celălalt tărâm. Așadar, în fiecare an, indienii huichol pleacă să culeagă peyota din deșert în anotimpul secetos, iar această pribegie a lor devine pelerinaj și vânătoarea căprioarei sacre totodată. Merg în jur de două mii de kilometri din satele de munte până în deșertul Wirikuta, prin frigul înălțimilor și prin arșița pustiului de la poale, îmbrăcați în pâsle albe, cu pălării largi de care le-atârnă ciucuri, zorzoane și pene. Dorm puțin, mănâncă frugal și le mărturisesc șamanilor marakame[5] toate păcatele pe drum. Și mai fac un lucru foarte curios: în fiecare an când pornesc, redenumesc lumea. Adică pe durata drumeției vor numi lucrurile altfel decât noi ceilalți ca să se îndepărteze de existența noastră profană. Le vor spune, de pildă, copacilor păsări, norilor frunze, apelor săgeți ș.a.m.d. total întâmplător, fără a avea un cifru anume acesta amestecare a limbii. Toate astea ca lumea să se subțieze și să-și piardă din sens din ce în ce până vor ajunge la capătul călătoriei pregătiți să străpungă realitatea în care trăiesc printr-o viziune.

Când găsesc primul cactus, trag chiar cu arcul spre el în amintirea acelui episod de demult cu căprioara albastră. La întoarcere împart peyota adunată cu familia și mai pun un fir de lână pe cruciulițele de nuiele din tsikuri, semn că au mai încheiat cu bine un pelerinaj. În treacăt fie spus, nu e prima oară când un astfel de animal călăuzește pe oameni spre o hrană sacră halucinogenă, iar pentru triburile saami de la Cercul Polar, renul este acela care le arată cum să găsească ciupercile pălăria-șarpelui (Amanita muscaria), folosite și ele în transa șamanică[6]. În mod curios, o ciută vânătă supranaturală precum a indienilor huichol, mamă a tuturor cerbilor găsim și în colindele precreștine românești, iar ea călăuzește pe vânători spre celălat tărâm. Câteodată, se pare, visăm cu toții la fel, indiferent pe ce continent dormim. 

La sud de noi, fără ca norii să-i dea drumul vârfului, se vede conul vulcanului vecin. Al doilea ca înălțime din America de Nord, ajunge la 5462m. Jos sunt văi întregi săpate în negrul cenușei, iar pe măsură ce-ți urcă privirea, pantele i se acoperă de un argintiu stins, cel al înghețului. Zăpada de odinioară lipsește însă de pe culmi, semn al vremurilor în schimbare. Nins sau nu, Popocatépetl a ocupat dintotdeauna imaginația locuitorilor de la poalele lui căci nu ai cum să ignori un munte enorm care fumegă, martor peste fiecare zi scursă încet aici unde timpul trece atât de greu. La scurtă vreme după conchistă, Sahagún[7] scria că los indios privesc muntele aducător de ploaie și foc cu sfințenie, îi aduc ofrande și îi sacrifică.

Săpăturile moderne au scos la lumină obiceiuri și mai vechi, cu peste o mie de ani înainte de debarcarea spaniolilor, înainte de sosirea aztecilor chiar, când locuitorii văii modelau mici efigii de lut ale vulcanului, goale pe interior și le puneau în altare. Sub ele, o vatră acoperită scotea fum cât să dea viață simulacrelor din fiecare casă. Era, poate un mijloc de a îmbuna muntele care erupea adesea. Alături de ele s-au găsit figurine de chipuri, posibil ale vreunui zeu vechi personificând muntele, al cărui nume a dispărut pentru totdeauna. Vulcanul Popocatépetl a luat chip de om iar și iar căci astăzi țăranii îi spun Don Goyo, de la Santo Gregorio. Povestea pornește dintr-o mică comunitate situată la doisprezece kilometri de vulcan. Un sătean pe nume Santiago coboară într-un suflet în sat, spunând cum s-a întâlnit pe munte cu un bătrân cu plete care-i spusese că este însuși San Gregorio Popocatépetl și îl avertizează cu privire la o viitoare erupție. Erupțiile puternice pot căpăta proporții înspăimântătoare și toți ai locului au învățat să trăiască cu ele. Fluviile de lavă și fluxurile piroclastice[8] sunt un pericol în sine, dar de asemeni locuitorii trebuie să stea departe de bombe[9] și de laharurile[10] periculoase care se preling pe pantele conice cu viteză. De atunci, de ziua sfântului se dau flori și mâncare vulcanului și tot în cinstea lui se și dansează. Ce a fost până mai ieri un zeu păgân, a devenit un sfânt creștin al muntelui, unul care a preluat cel mai probabil multe din atributele primului și care poate chiar îl maschează sub o haină nouă, după tipicul mexican.

Prin vânt, trag cu urechea la conversația prietenilor cu Eduardo. Ghid și salvamontist, știe bine sălbăticia acesta și a văzut-o pe arșiță, pe zăpadă, ziua și noaptea. Are multe povești din peripețiile lui. Pe un ton deloc glumeț ne spune că adesea a văzut OZN-uri pe cerul nocturn, jocuri de lumini deasupra capetelor alpiniștilor muți de uimire. Fantasticul, într-o formă sau alta n-a părăsit niciodată Popocatépetl. 

[1] “Doamna Albă" în nahuatl, referire la zăpezile de pe creste.

[2] Sp. rău de înălțime, de altitudine.

[3] Șopârle mesquite (Sceloporus grammicus).

[4] Din nahuatl, unde peyotl înseamnă cocon.

[5] Care înseamnă literalmente "știutor".

[6] O metodă de a beneficia de calitățile halucinogene ale ciupercii fără a se expune riscurilor unei intoxicații fatale este să-și hrănească renii cu ea și să le bea urina, un produs deja mai diluat și mai puțin periculos, dar care își păstrează calitățile psihoactive.

[7] Bernardino de Sahagún, călugăr franciscan care participă la evangelizarea Mexicului și care consemnează un volum important de date etnografice despre nativi.

[8] Nor vulcanic care însoțește erupția, format din roci, fum și cenușă încălzite la temperaturi foarte mari.

[9] Cantitate de lavă aruncată de vulcan care se solidifică în aer.

[10] Apa din calota de zăpadă topită de erupție care antrenează roci și alte materiale pe traseul ei spre poale.