Un elev…

Despre cine e azi? mă întreabă prietenul de seară târzie, abia intrat pe ușa grea, însoțit de Norocica cea jucăușă și veselă. Urechile ei sunt întinse, ca două antene în funcțiune.

Îi spun… L-am reîntâlnit într-o dimineață rece de septembrie. Mi-a fost elev, unul foarte bun, nu l-am uitat. Aflasem că s-ar fi dus la o mănăstire și, nu știu de ce, n-am fost surprins de alegerea lui. L-am ascultat în liniștea din spatele unei biserici vechi, am stat acolo și el a vorbit fără oprire. Noua mea viață, mi-a spus, ține de un sentiment al ființei în care pot să-l chem și pe altul la trăirea mea proprie și nu să-i dovedesc eu, de fiecare dată, câte ceva. E o trufie nemărginită gândul că aș putea să-i păzesc pe alții de păcate, câtă vreme nu mă pot păzi pe mine, a mai zis el. Noaptea, atunci când nu pot să dorm, îmi revin în minte întâmplările ultimilor ani, atunci când n-aș fi crezut cum va fi viața mea mai departe. Mi-a mai spus că el știe că ar trebui să-l părăsească gândurile vechi, dar că nu e ușor. Ne ajung din urmă tot felul de trădări.

Și mi-a mai vorbit despre rugăciune… Mulți dintre noi avem viața înlăuntrul nostru, iar să lucrezi rugăciunea minții înseamnă să te faci pe tine însuți, să spui rugăciunea, dar repede, ca să nu aibă timp mintea să nască alte gânduri trecătoare.

Așa am înțeles eu, atunci, că rostul lumii noastre trebuie să plece de la lume, dar și să-l depășească cumva. Harul, mi-a șoptit el în dimineața care coborâse peste noi, lucrează și fără strădania omului. Și m-a întrebat: noi, aici, la picioarele noastre, de ce oare nu ne îngrijim? Pentru că timpul e scurt, iar lucrurile rămase de făcut sunt încă foarte multe. Poți oare să păstrezi tăcerea și să nu-ți tulburi viața? Poți să pui un gând bun în mintea ta, atunci când îți vine gândul cel rău?

Acum, spre sfârșit de an, sper să pot termina cartea mea în care el, fostul elev, a devenit un personaj de poveste. Știu cum vor arăta ultimele cuvinte ale ei. Cândva o să ne întâlnim în zori, Doamne. Închide ochii, dacă vrei să-L vezi! Unde să fug? Și păcatul este tot o cărare care ne duce la Dumnezeu. Cândva, mă gândeam eu, o să îmbătrânesc într-un loc sfânt și pomul raiului o să sufle peste fața mea.

Biata Doamnă Profesoară!

Stai puțin, mă oprește amicul, povestea asta mi-ai mai spus-o. Mă uit nedumerit, aaa,,. nu, era altă doamnă profesoară acolo. Zâmbește, bine-așa, atunci dă-i drumul…

Pe maidanul asfaltat din fața unui ruginit supermarket (prin interiorul căruia circulă la greu șobolanii) au încolțit-o trei haidamaci colorați. Părea pierdută prin jungla împănată cu mașini vechi, scoase la vânzare, pline cu praful de mai multe săptămâni adunat peste geamurile acoperite cu oferte ispititoare. Câteodată, sunt și zile mai aromate, atunci când "vine circul" și elefanții triști aruncă priviri obosite peste lumea noastră liberă. Liberă?

Și cu Doamna Profesoară am fost, mulți ani, coleg de cancelarie. Am încercat să-i iau o apărare oarecum politicoasă și domoală. Hei, ce cuvinte mi-au lipit de ochelari huidumele colorate…

Doamna Profesoară m-a luat încet de braț și am ieșit împreună către stradă. Să nu te superi, mi-a zis blând și delicat, îți crește tensiunea. I-am zâmbit, așa cum făceam și în urmă cu mulți ani, în cancelaria, pe atunci întunecată și friguroasă. Eu sunt obișnuită, îi știu pe ăștia de multă vreme, stau până noaptea târziu sub balconul meu, vorbesc tare, înjură, sparg semințe. Aveți dreptate, Doamnă!

Ne-am așezat pe o bancă, lângă scara de la intrarea în blocul ei. Mi-am amintit vremurile trecute, în care scotea din sertar un caiet plin cu hârtiile îngălbenite, îmi citea, în pauzele gălăgioase, fragmentele adunate din cărțile pe care le iubea. Mă întreba despre filosofii mei, îl iubea pe Platon și vorbeam adesea despre dialogurile lui celebre.

Uite, prietene, memoria noastră are și clipele ei de glorie, mai spun eu. Amicul mă privește lung, nu pricepe. Asta făceam, o priveam acolo, pe banca ruginită din fața blocului și mi-am amintit cum i-am citit cândva, de mult, tot în vechea cancelarie de colegiu național, cuvintele din Jurnalul fericirii. Le găsesc în memoria telefonului meu obosit. Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor este gâlceava, harța, îi citesc eu Doamnei, așa scrie la pagina 205. Fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier. Pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul. Mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei este altfel, ca la antimaterie… Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele, să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun… Apoi, câteva rânduri mai jos, înțeleptul continuă… Nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbiți, orice umilință, orice fățărnicie… Deopotrivă de inutile… Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare… Și nu pot bea în cârciumi, numai afară în stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată… O maidanofobie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului… Și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap… Spurcăciunea, dracul sordid, dracul poltron, dracul țipător… Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă…

Înainte de a asculta pe cineva, obișnuim să punem întrebări. Conștiința noastră devine, astfel, mai liniștită. Numai că, nimic nu se termină acolo. Toate poveștile merg mai departe, prin ger, prin nămeți, prin discursuri tânguitoare și siropoase. Apoi, Doamna Profesoară a zâmbit, și-a șters ochelarii cu un șervețel parfumat și m-a privit cu ochii blânzi și calzi, pe care nu i-am uitat niciodată. Hai, a mai zis, îți mulțumesc. Cât mai ai până la pensie?

Delicată, Doamna Profesoară, ca întotdeauna. Despre asta era vorba, despre darul de a terfeli…