Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, Bookzone, 2024

De multe ori am vizitat mănăstirea Cernica, fără să știu că în cimitirul pe lângă care am trecut de atâtea ori este înmormântat Zavaidoc. Omul mi-a ieșit din minte de mult, din copilărie, când îi cântam cântecele în fața blocului fără să îi știu numele – iar după ce l-am aflat, mi-a ieșit destul de repede din memorie. Așa se întâmplă cu toți oamenii, timpul trece peste toți, fie că au fost faimoși, fie că nu. Singurii de care generațiile următoare își aduc aminte sunt cei menționați în cărți. Iar acum, prin romanul Doinei Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, acest cântăreț extrem de talentat și de iubit de români în perioada interbelică și-a câștigat un loc meritat în memoria celor din prezent și din viitor.

Cartea se citește pe nerăsuflate, de la primele pagini m-a acaparat și cu părere de rău mi-am întrerupt lectura până a doua zi, când am și terminat romanul. Chiar și pentru un cititor care nu a auzit de Zavaidoc, volumul are farmecul aparte al epocii și al personajelor bucureștene din perioada interbelică. O magie în care stilul inconfundabil al Doinei Ruști imersează cititorul, o poveste în care oricine ajunge s-o citească dorește să se mute cu totul, să-și mute toată viața în roman. Cel puțin eu așa am simțit, trăind rând pe rând poveștile personajelor, intrând în pielea fiecăruia – pentru că acțiunea este povestită de trei personaje principale: o adolescentă, o iubită a lui Zavaidoc, iar în final de Zavaidoc însuși. Fiecare dintre aceste personaje, prin povestirea proprie, umple golurile din puzzle-urile lăsate deschise de poveștile celorlalte personaje – un stil de a scrie o poveste întreagă într-un mod care atrage cititorul și îl transpune într-o oarecare măsură în postura unui detectiv, în căutarea finalului poveștii.

Din roman transpare tot farmecul aparte și succesul cântărețui interbelic, cel care a refuzat să devină tenor la Operă pentru a rămâne printre cântecele populare cântate în restaurantele și pe terasele bucureștene:

"Când a început Zavaidoc, s-a încălzit strada. Vocea lui a inundat Calea Victoriei și bulevardul Elisabeta, iar de undeva de sub asfaltul tapetat cu zăpadă venea ecoul, un răspuns la plânsul omului care moare. Nu mai știu despre ce era cântecul, ceva cu o fată, dar melodia se încolăcea pe clădirea Cercului Militar și pătrundea în urechile oamenilor. Se umpluse de lume, nu puteai să arunci un ac. Fără să știu, am fost martoră la ceva fără final, iar mai târziu, după ani, mi-am dat seama că orice cântec al lui se întipărea în pereții orașului. Toate leșinăturile de dizeuri care au venit după aceea au fost zero barat față de el." (Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, pag. 26)

Romanul debordează de o energie și de o joie de vivre greu de stăvilit – și cine ar vrea să stăvilească așa ceva?

“Oamenii, opriți întâmplător, unii care coborâseră din automobile, chiuiau și dansau chiar acolo, în stradă, încât patronul a deschis porțile, căci restaurantul avea și o grădină largă, în spate. […]Era veselie, dar se simțea și încrederea omului care speră să ajungă până la cer." (Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, pag. 58).

Anul 1923 și toată acea perioadă de glorie a Bucureștiului în care lumea trăia bine, viața culturală înflorea și pasiunile care își căutatu mai mereu cu succes destinatarul l-a prins în vâltoarea lui și pe Zavaidoc, iar cartea descrie prin frânturi de povești ale personajelor și prin scrisori ale celor doi îndrăgostiți întreaga poveste de iubire a cântărețului, al cărei final lasă cititorul pe gânduri, prin universalitatea, frumusețea și omenescul ei.

Dincolo de acțiunea în sine, de viețile personajelor și de atmosfera de neuitat a acelui București de un farmec inimitabil, întregul roman este străbătut de acel ceva peste fire, acea voință care se află deasupra tuturor și care decide cine va veni pe lume cu acest blestem și această binecuvântare care se numește talent. Zavaidoc, ca orice om talentat, simte continuu această legătură cu sursa talentului său, și o descrie într-o pagină străbătută de emoția poetică simțită de personaj:

“Mi-a rămas în minte o noapte în care răsărise luna ca un ochi mare. O vedeam printre crengi și mi se părea că vorbește cu mine. Îi auzeam glasul în minte, dar și vedeam faptele viitoare, mă vedeam pe mine mergând în genunchi prin Pitești, căutând din ochi străzile libere, printre roți de trăsură sau de automobile, iar în gură simțeam gustul sărat al lacrimilor. Departe, într-o casă plină de candelabre, râdea cineva. Și-atunci m-am văzut pe mine așa cum sunt acum, matur și plin de fericire. Ieșeam dintr-o casă, continuând să râd, până când am dat cu ochii de mine, cel de atunci, plin de jeg, cărând niște crengi legate cu sârmă. Luna palpita deasupra și mi s-a părut că mă strigă. Mărine, Mărine, zicea ea, apoi a început să cânte, cu o voce care venea de la sute de ani distanță. Știam că vine de demult, ba chiar vedeam plămânii prin care trecuse, putreziți demult, o vedeam urcând ca aburul de vară, plutind peste acoperișuri, care se ruinau ca să lase loc altora, îi simțeam parfumul și îi înțelegeam celelalte gânduri, care încăpeau în numele meu. Eram singur în pădure, cu luna deasupra, dar eram, totodată, în locul fierbinte de unde izvorăște numele meu." (Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, pag. 59).

Însă cel mai mult, din tot romanul, rămân în minte cântecele, versurile cântecelor lui Zavaidoc. Mai ales dacă cititorul le știe, mai ales dacă le-a și cântat în copilărie. Pot să scriu despre acest roman doar implicat, pentru că, citindu-l, mi-a redat o parte din memoria copilăriei mele, când cântam cântecele lui Zavaidoc, dintre care preferatul meu era cel despre calul lui Gheorghiță. Îl cântam probabil cu aceeași pasiune și joi de vivre ca și ale lui Zavaidoc, chiar dacă nici pe departe cu aceeași voce sau același talent. În momentul în care am citit în romanul Doinei Ruști pagina despre acest cântec am și înțeles de ce, dintre toate, deși copil fiind, acesta îmi plăcea cel mai mult:

“La rădăcinile vieții, unde povestea nu e spusă direct, iar pămpălăul de Gheorghiță nu aleargă pentru a-și găsi împlinirea, ci, vezi Doamne, după calul scăpat, rămas fără sprijin și fără floare. Ieșit din viața lui ordonată. Forțat să-și recupereze singurul bun: calul, fără de care nu face doi bani. Cum să trăiești fără cal? Fără viul din tine? Fără busolă. Părăsit. Și totuși nu e om căruia să nu-i fi fugit calul măcar o dată. Povestea asta o știe orice om, urduros, jerpelit, terfelit de viață, absolut orice pricăjit, Mița și Lisandrina, toți, absolut toată lumea a trăit povestea despre calul nepriponit, care fuge, își ia lumea în cap și te lasă în disperare. Și ce om e ăla care nu se duce să-și caute calul? Mai ales că e nevoit să dea un exemplu, fiindcă el este, la urma urmelor, regele ajuns în livada cu meri. Are el voie cumva să greșească? Dacă el calcă strâmb, sclavii lui vor spulbera lumea. Dar de ce n-ai lăsa totuși calul ăsta să-și facă de cap, să mătrășească livezile și să calce florile în picioare, să se bage în belele și în cele din urmă să sfârșească într-un șanț sau un obor, sechestrat? Ce mai ai de povestit, dacă nu despre calul scăpat? Daolică Lino, Daolică țațo, Daolică Miță, țață Lisandrino, calul meu fugit nu mai e azi decât o cârpă uscată la soare. Mai bine-l lăsam; din toată viața care s-a dus, doar fuga lui mai contează." (Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, pag. 246).

Episodul îndrăgostirii este descris în carte de Matilda, iubita lui Zavaidoc, cea care vorbește și despre sensul, sensurile adânci din cântecul despre calul lui Gheorghiță. Cântecul vorbește despre pasiune și despre libertatea pe care fiecare om ar putea să și-o acorde pentru a-și urma pasiunea, pasiunile, pentru că, la finalul vieții, asta e tot ce contează, experiențele, trăirile, oamenii pe care i-ai cunoscut, viața pe care ai trăit-o fără să fii îngrădit de constrângeri, mai ales de constrângeri autoimpuse. O viață trăită în lipsa cenzorului interior. Matilda și-a urmat pasiunea pe care a simțit-o la prima vedere pentru un om pe care s-a decis apoi să-l ia de bărbat în urma unui cântec, pentru că așa a fost momentul, pentru că așa a simțit că trebuie să facă, indiferent de preț:

“Prima întâlnire a fost de foc. Auzi despre dragoste la prima vedere și-ți vine să zâmbești, îți trec prin minte oameni singuri și disperați. Poate că eram vulnerabilă. Poate că aveam nevoie disperată de dragoste. Întâlnirea cu el a fost ca o atingere, ca o exaltare injectată în venă. Era luminos, răspândea în jur fericire și liniște, făcându-te să-ți dorești un singur lucru, și anume să-i fii devotată până la capătul vieții. Iar când a deschis gura, deja mă risipisem în mii de scântei. Ică Teodorescu, a zis el, iar mie numele mi s-a întipărit pentru totdeauna în suflet." (Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, pag. 156) “ - Știi că mă cheamă și Gheorghe? - În acte? - Da. Un nume după naș și altul după sărbătoarea religioasă din preajma nașterii. Normal, nu? Era liniște. Lumina sudului făcea ca fereastra să pară fără sfârșit. Și atunci i-am spus: - Mă mărit cu tine!" (Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, pag. 246-247).

Cei care citesc o carte, cei care privesc un tablou, cei care văd o sculptură, cei care aud un cântec nu știu niciodată povestea din spatele acelei creații, ce anume l-a determinat pe autor să scrie un poem, o carte, sa picteze, să compună un cântec. Doar cei implicați în experiența originară știu, doar ei și autorul dețin secretul și, în felul acesta, ei devin co-autori din umbră ai produsului final. Romanul Doinei Ruști surprinde unul dintre momentele care au stat la baza unuia dintre cântecele lui Zavaidoc, iar descrierea surprinde starea de grație, pentru că întotdeauna la baza unei creații stă o stare de grație, un moment care are legături subtile cu alte lumi, un fel de vrajă care îngăduie artistului să creeze, să-și îndeplinească menirea:

“Nu puteam să ne oprim, deși simțeam mișcarea soarelui spre apus. Cântam despre întâlnirea care-ți bagă cuțitul la icre, iar tu, în loc să fugi, urli și speri. Orbul cânta potolit, Ică îl ridica deasupra lumii, iar eu și șoferul eram gata de orice.

Pârâiașele de transpirație îmi alunecau până în bărbie și-mi ardea fața, dar nu puteam să mă opresc și nici să-mi desprind ochii din ochii celorlalți. Ică spunea, cu vocea lui înaltă, ies din casă, dau de tine, iar eu îl vedeam nu ciocnindu-se de mine, ci intrând cu totul în carnea mea, simțeam casa în spinare, cu zidul vechi, șters de ploi, și, în sfârșit, înțelegeam scopul adevărat al oricărei întâlniri. A noastră era sexuală și dramatică, așa cum niciodată nu trăisem în patul mătăsos de la mansardă. Abia acum eram noi, dezbrăcați cu adevărat, gata să ne sfâșiem, gata să renunțăm la mofturile mărunte ale existenței atât de prețuite până atunci. Băteam talpa de praful drumului, urlam și scuipam cu toată convingerea tot ce trăiserăm, el – umilințe și obsesii, eu – tot, începând de la șarpele din grădină până la Carniol și la momentul de-acum. Iar, dincolo de viețile noastre, începea imperiul imaculat al unei vieți promise și intangibile, viața reală a oricărei întâlniri. Eram liberi.

Când am plecat de acolo, știam că participaserăm la ceva important, la o naștere. Din după-amiaza întâlnirii cu orbul s-a născut Cântecul lui Zavaidoc, sălbatic inițial, îndulcit prin grădinile Bucureștiului, învăluit pe urmă în fumul ebonitei încinse de patefon." (Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, pag. 250-252)

Cum se termină povestea de dragoste? Pentru că toate se termină cumva, undeva, nu-i așa? Cântecele lui Zavaidoc au ars în grădini, în ebonita patefoanelor, în pasiunile generațiilor trecute, iar acum ecoul lor revine și devine mai puternic prin cartea Doinei Ruști, care aduce cititorilor din prezent experiența universală și atemporală a creației și a pasiunii, astfel încât melodiile stinse ajung să acompanieze din nou și din nou trăirile intense ale generațiile care sunt și care vor urma. După ce am citit ultima pagină, mi-am îngăduit experiența ascultării melodiilor lui Zavaidoc pe youtube, unde am găsit vocea lui și melodia mea preferată, despre calul fugit, pe care o ascult și acum, în timp ce scriu. Pentru prima oară am văzut chipul cântărețului în clipul youtube – și seamănă frapant cu ilustrația grafică de pe coperta volumului Doinei Ruști, realizată de Teodora Savu.

Zavaidoc în anul iubirii este un roman de neratat pentru cei care-i știu cântecele, dar și pentru cei care au acum ocazia să descopere o comoară și o voce aproape uitată a vieții culturale românești interbelice. Cât despre mine, știu că la prima mea vizită la mănăstirea Cernica voi căuta mormântul lui Zavaidoc și voi da play de pe telefon melodiei despre calul lui Gheorghiță. Poate o va auzi, de undeva. Voi avea și cartea cu mine și poate așa va afla că, în ciuda temerii lui de a se risipi în vânt, nu a fost uitat. Și că noi, cei de acum, știm exact unde este:

“Primii bani, câștigați cu atâta efort, mi-au dat o stare de bine. I-am pus într-o casetă, cu gândul să strâng toată suma, când aveam să termin romanul lui Zavaidoc, pe care îl și vedeam la Socec, în vitrină, o carte groasă, cu coperți ca nisipul, din care se încheagă silueta lui Zavaidoc, însoțit de femei pe Calea Victoriei, cu bastonul în mână, cu fața luminată de visuri." “Se oprise circulația și dinăuntru se auzea ca uraganul vocea lui Zavaidoc. [… ] Lumea încremenise în stradă, era un flux pe care nu puteai să-l ignori. Îți intra în carne, odată cu vocalele concepute în laringele unui bărbat cu ochii pironiți pe porțile raiului." (Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, pag. 43, 57)