La momentul când scriu rândurile astea, cred că trenul e deja pierdut.

Sunt câteva momente în viață când scriitoarele și scriitorii devin mai importanți decât opera lor. Cel puțin asta este concluzia mea de până acum. Unul dintre aceste momente, care se repetă periodic, este cel al alegerilor parlamentare și prezidențiale. Localele, europarlamentarele, acestea sunt alegeri care afectează mai puțin o societate la nivel macro.

Am periat aproape toate conturile de social-media ale scriitoarelor și scriitorilor contemporani, cunoscuți, recunoscuți și relevanți. N-am găsit mai nimic despre alegerile care urmează. Găsesc inexplicabilă tăcerea tuturor. Îmi vine să-i spun ignoranță.

Credeam că scriitoarele și scriitorii au un rol activ în societate, dincolo de emițători de povești. Înțeleg pe deplin sentimentul de murdărie pe care politica îl proiectează asupra oricărui om cu bune intenții. Bănuiesc că e nevoie de un anume stomac și de o anume rezistență la greață ca să faci politică, însă nu asta aștept eu de la scriitoare și scriitori. Nu mă aștept să iasă în societate și să susțină partide ori candidați. Să-ți amesteci arta cu politica mi se pare sinucidere morală.

Credeam că cei care observă lumea, care o descriu, o traduc, o exemplifică, șamd sunt datori să iasă în fața oamenilor și să devină măcar un soi de avertizori, dacă nu chiar traducători ai manipulării, ai dezinformării, ai populismului, ai xenofobismului. Și cum încă mai cred în acest rol, mă încearcă deznădejdea când observ tăcerea.

Să ne gândim ce sunt legile și instituțiile, ideologiile, politica și ce înseamnă o societate. Totul este o ficțiune. Contractul social e o ficțiune. Lumea în care trăim este o ficțiune, o ficțiune în care am decis să credem și care pe baza credinței noastre devine tangibilă. Și, atunci, de ce tocmai cei care lucrează cu ficțiunea tac în momente ca acestea, când ficțiunile vândute de politicieni cu interese personale pot deveni tangibile? Nu e destul să scrii un roman despre toate astea. Au făcut-o alții înainte și ni s-a demonstrat că paginile unei cărți nu sunt suficiente, că ele nu ajung la toți membrii unei societăți, indiferent de cât de puternic e mesajul.

Mă gândesc cât de puțin, de fapt, a contribuit la libertatea societății noastre existența scriitoarelor și a scriitorilor. În realitate, libertatea de a scrie a fost redată prin sacrificiul unor oameni care nu erau nici prozatori, nici poeți. După 35 de ani, scriitoarele și scriitorii români își tratează eliberatorii cu ignoranță. Nu e de mirare că ignoranța e reciprocă, ba chiar direct proporțională, aș spune.

Libertatea nu e ușoară, sper că de atâta lucru ne-am convins cu toții, dar cea mai puternică armă a libertății e cuvântul. Nu pricep de ce e folosită atât de limitat tocmai față de cei care ne-au redat-o.

Se apropie decembrie, cea mai frumoasă, dar și cea mai nenorocită lună a acestui popor. Artiștii din literatură tac.