stăm la masă și ne certăm cu racii.

eu îmi imaginez cât de adâncă era apa iar tu

le smulgi carnea moale și te-neci cu aburul.

cerul cântă, leneș, cu ultimele stele rămase,

cuvintele noastre fierbinți

ca asfaltul măturat.

poate e timpul să-nvățăm flamenco

până dimineața

baila baila baila aud prin somn

o șoaptă ca o insectă

sau tremurul unei limbi de șarpe,

când toate capetele roase de insolație visează,

tu nu ești.

te săruți

cu pielea unei umbre ondulate

și părul negru îi miroase a roșu.

mi-a furat din corp toate atingerile tale,

lăsându-l rece.

și mă gândesc

ce ar fi dacă m-aș pierde acum

printre genele nopții andaluze?

că lumea mea deja devine

mișcarea circulară a unui roi de furnici

în agonie

și deși azi plouă cu pâine,

aș vrea să fac ce mi-am dorit mereu -

să dansez cu racii,

chiar dacă nu știu să înot

Poate mă va vedea

M-am întâlnit cu un bărbat.

Poate mă va vedea,

poate îl voi vedea, am zis,

și vom fi primii din lume

care se văd în același timp.

Discuțiile au fost normale, vorba mamei,

atât de firești, umane, până la măduva

banalului.

El părea conectat la cer,

eu, la hainele negre

ale femeilor care veneau de la biserică.

Puteam auzi prima picătura de ploaie

cum se lovește de asfalt,

ca o farfurie spartă.

Ca doi oameni cumsecade,

la sfârșit ne-am dat mâna, zâmbind.

Nu am simțit ceva special.

După multe ore, niciun mesaj.

Am ajuns acasă și am plâns,

mult,

și n-am știut de ce.

nu ai fost

nu ai fost

prima mea iubire.

ai fost doar

o pereche de tălpi

care merg și-acum

pe trupul meu

într-un pelerinaj tăcut.

și-și dezvață drumul,

și se spală de sânge,

pe fața mea de pernă

niciodată uscată

pe sârmă,

lângă celelalte rufe.

am sângerat

atât de mult,

că părul mi-a devenit roșu

și puteam face apa – vin.

mă obseda

că măcar asta

e pentru totdeauna –

tălpile tale

se vor întoarce mereu

pure,

ca un doliu în alb.