Scârțâitul prelungit amuți brusc. O bufnitură puternică însoțită de zgomotul gresiei sparte. Urmă apoi valul de apă, răspândindu-se de-a lungul suprafeței plate. Prea puțină pentru a îneca, suficientă pentru a încurca lucrurile. Și prea puțin timp pentru a duce planul până la capăt. Bărbatul nădușit, ținând revolverul în mâna tremurândă privi cadrul ușii sparte, întorcându-i spatele cu repeziciune.

De pe culoar intră un prim bărbat, în fugă. Patină scurt și apoi se prăvăli la pământ aproape de marginea ascuțită a vanei răsturnate. În urmă auzea pași grăbiți, înghesuiți deasupra sa. Îl privi neputincios, rușinat. În picioare se afla comisarul, care nici nu se obosi să-și plece ochii înspre subalternul căzut într-o capcană copilărească. Ochii ardeau, ghicind urma fugarului, mâna stângă gata ridicată, strângând cu duioșie propriul revolver.

— A luat-o printre cabine.

Nu așteptă confirmarea. Mai multe țipete îl identificau pe urmărit. Comisarul privi de-a lungul coridorului slab luminat.

— O să scape! Am nevoie de o scurtătură! Unde-i patronul?

Ceilalți polițiști ridicară neputincios din umeri. Bărbatul subțire, cu părul vâlvoi clătină din cap și porni în fugă, împingându-i la o parte. Ușile camerelor de tratament se deschideau timid, pacienții scoțând capul discret pentru a urmări deznodământul. Unii au ieșit cu totul, încurcându-l mai tare pe polițistul aflat în misiune. În urma sa rămâneau bărbați îmbrânciți și trântiți la pământ sau femei isterice, țipându-și nemulțumirile.

Fără să-și tragă sufletul, bărbatul alerga de-a lungul coridorului până la ușa ornată frumos deschisă larg înspre stradă. Alerga ca o locomotivă, pufăind aerul pe nas, înnegrind traseul până la ieșirea din tunel. Iar trecerea de la penumbră la lumină a fost chinuitoare. Se opri o clipă, clipind des din ochi. Pistolul rămăsese în poziție de tragere, gata să răsplătească orice intenție ostilă.

Se opri în mijlocul străzii destul de aglomerate pentru acea după-amiază târzie. Mai multe care se opinteau de-a lungul cărării pietruite, nebăgându-l în seamă pe bărbatul surescitat. De pe capră, un țăran îl privea dojenitor pe acela care fugărea secundele într-un mod pe care nu-l putea pricepe. Se întoarse înspre malul Mureșului. Făptașul putea să scape ușor alergând înspre desișul verde, camuflându-se acolo, așteptând ca polițiștii să-și piardă răbdarea sau să se mute mai departe pentru a-i da de urmă.

Ar fi trebuit să oprească acele căruțe, pentru că hoțul putea la fel de bine să-și fi făcut culcuș în fânul ce mirosea a copilărie și vise. Clătină din cap alungând acea fantasmă plăcută, nepotrivită pentru surescitarea clipei. Nemișcat, a fost ajuns din urmă de subalternul său direct, un bărbat roșcovan, cu mustață îngrijită și fruntea acoperită de sudoare. Își descheie vesta de pled, făcându-și vânt.

— Ei, dragă Vartek, cred că l-am pierdut.

— Asta nu se poate, Vass. E cu neputință.

Cuvintele ieșeau asemenea unor cremene, tăind aerul rece de februarie. Chipurile celor doi polițiști străluceau din cauza emoției într-un puternic contrast cu sfârșeala zilei gata să se preschimbe într-o noapte liniștită. Alți câțiva gardieni în uniformă au apărut în cadrul ușii, blocându-se în așteptarea unui ordin.

— Ce zici, bătrâne?

— Aștept inspirația.

— Are picioare mai lungi ca hoțomanul?

Vartek ridică din umeri. Coborî pentru prima dată țeava pistolului înspre asfalt. Își lăsă mușchii contractați să se relaxeze, simțind efortul depus în cadrul urmăririi. Și-ar fi dorit atât de mult să intre la o ceainărie și să comande un ceai lung de mușețel pe care să-l poată sorbi în liniște, privind la oamenii ce se grăbeau pe Corso, preocupați de viețile lor mărunte. Nu-și putea permite nici măcar luxul unui astfel de gând, darămite acțiunea.

— A luat-o spre Teatru.

O voce se rostogoli din mulțimea gata formată. Ca întotdeauna, curioșii au nas pentru tulburări, iar țipetele și tropăiturile au atras o adunătură destul de mare în apropiere de baia orașului. Se părea că grupul se mărea cu alți cetățeni curioși așteptând să vadă ceva neobișnuit.

— Ești sigur?

— Da. Era un bărbat în costum, cu pistol în mână. Îi speria pe trecători.

Comisarul nu ezită nicio secundă. O porni iarăși la fugă de-a lungul străzii. Mental vedea clădirea alburie a Teatrului înălțându-se în spatele Pieței Libertății, aproape de biserica înaltă cu turlă străveche și neîngrijită a bisericii minoriților. Își imagina poștalioanele ce stăteau cuminți așteptând să plece înspre diferite orașe ale Imperiului aducând cu ele vești, bune și rele. La rândul său, stătuse de multe ori la coadă, în așteptare.

Era tentat să imite gestul hoțului și să ridice pistolul. Părea că înainte i se ridica un puhoi de oameni ce-i blocau înaintarea. Oameni care nu pricepeau scena la care luau parte în mod involuntar și pe care o dezlânau prin simpla lor pasivitate. Nu putea să pună în pericol nevinovații, oricât de ușoară ar fi acea opțiune. Țipa din toți rărunchii, împingea, brusca, văzând tot mai aproape ascunzătoarea tâlharului.

Se opri o clipă la colțul străzii. În dreapta, se deschidea bulevardul până la noul Palat al Primăriei și mai departe, înspre gară. Îl recapitulă în grabă cu ochii pe clădirea sclipitoare a Teatrului. Citise în ziare despre festivitatea de inaugurare, despre prezența împăratului la una dintre piesele jucate pentru a imortaliza acest eveniment fastuos. Și jurnaliștii nu s-au sfiit să preamărească noul edificiu al Teatrului din Arad, să-l prezinte ca pe o clădire de-a dreptul magnifică.

Chiar era. Înalt de trei etaje, ridicat într-un stil sobru, dar maiestuos, o amintire a evului clasic grecesc transpusă într-un orășel de la marginea Imperiului bicefal. Vizionase câteva piese de teatru, deși reținea mai ales mocheta roșie și lojele circulare ce se ridicau deasupra capului său. Alături de el era Clara, cea care îi era mereu departe de gândul și dorințele sale, deși el o căutase cu sinceritate. O privea pe furiș, ea fiind cu totul prinsă în experiența artistică, pierdută în fața lumii ce o înconjura.

Se auzi o detunătură. Oricât de frumos era palatul teatral și câte amintiri plăcute se conturau, în acea clipă era o capcană și o ascunzătoare. Fără să ezite, alergă de-a lungul trotuarului și își făcu loc, depășind un alt pâlc de curioși strânși în fața unei alte uși forțate și lăsate deschise. Le porunci să facă un pas în spate, fiind în pericol. Nimeni nu-l ascultă, așa că-i lăsă în voia sorții. Vass îl va ajunge din urmă și le va vorbi în așa fel încât să se facă înțeles.

Intrat înăuntru, își dădu seama că ziua capitulase și noaptea își începea rondul. În spate se trase cortina de smoală, iar înainte îl întâmpină un zid gros de întuneric. Mai putea să deosebească contururile ce compuneau holul mare pășind cu grijă, mereu înainte. Intuiția îi spunea că hoțul nu mai căuta să se furișeze, nici măcar să se ascundă în spatele unei cortine, gata să-l împuște pe la spate.

Își găsi calea înspre sala mare de spectacole. Era o cavernă rece și pustie. Zeci de scaune plușate, moi, îmbietoare, goale. Nu exista niciun spectator care să-i aplaude intrarea fulminantă și curajoasă. Scena îi ieșea în cale ca o stâncă golașă, un pisc ademenitor, gata să fie cucerit. Mergea înainte, de-a lungul culoarului principal, pășind cu atenție, privind în toate direcțiile și ținând revolverul aproape de reverul hainei.

Nările îi fremătau. Un miros neobișnuit părea să îmbâcsească spațiul. Gândul îi fugi repede la tămâie sau alte arome exotice, parte a recuzitei în spectacole cu iz oriental. Totuși, ultimul spectacol a fost acum o săptămână, iar repetițiile începeau abia de mâine. Privi în sus la marele candelabru cu gaz, ce ilumina trădător sala. Fusese aprins pe jumătate. De cineva care se grăbea.

Auzi pași. Chiar pe scenă. Urechile îi erau ciulite. Nu doar mersul unui om prins în capcană. Un dans. Două perechi de picioare. În semiîntuneric, revăzu silueta puțin gârbovită a fugarului. Nu era singur. În fața sa, era o femeie scâncind în barbă.

— Nu trage, comisare!

— Promit.

Hoțul și ostatica înaintau înspre marginea scenei, fiind gata de o reprezentație de excepție. Vartek fura câte un pas după altul venind în întâmpinarea acestora.

— Stai pe loc, polițaiule! Nu mi-e frică să trag.

— Dacă o faci, ție îți faci rău. Vei sta mai mult la închisoare.

Bărbatul tremurând din toate încheieturile râse.

— Nu mă duc acolo. Nu mă băgați acolo. Sunt nevinovat.

Vartek zâmbi.

— Nu râde! Nu râde, polițai! Șefii mei te-au mințit! Și pe mine m-au mințit!

— Dacă ăsta este adevărul, te ascult. Dar lasă femeia în pace. Nu ți-a făcut nimic.

Fugarul o strânse mai tare de umăr, și ea scânci ascuțit.

— Slovan, te înțeleg. Dar nu trebuie să rănești pe nimeni.

— De ce nu? De mine toți își pot bate joc, dar eu trebuie să stau plecat? M-au înșelat, polițaiule. M-au jucat pe degete. M-au prins. Da, am furat. Puțin. Pentru fratele meu care e veteran de război și care nu-și găsește de muncă. Trebuie să-l susțin. Dar șefii de la bancă s-au prins. Nu sunt un hoț bun, recunosc.

Vartek se lupta să-l ia în serios din cauza posturii tragice pe care o abordase.

— Mi-au dat două opțiuni. Intru la închisoare ca om onest sau rămân om liber, dar le fac jocul. Sunt niște murdari și corupți. Știu multe. De aia te-au trimis să-mi închizi gura.

— N-ai înțeles. Nu vreau să-ți fac rău.

— Dar ai un revolver în mână.

Comisarul se uită la armă de parcă tocmai o descoperise prima dată. Își ridică mâinile în sus, simulând o poziție de capitulare. Se folosise de monolog pentru a studia terenul. Cu mâinile ridicate, își jucă pistolul pe degete îndreptându-l înspre înaltul sălii. Apăsă trăgaciul și urmă o detunătură puternică. Într-o clipă, un sac mare de nisip ce ținea una dintre cortinele grele se rostogoli înspre scenă. Bancherul apucă să-și ridice capul, să țipe și să înalțe la rândul său revolverul. A tras orbește înainte de a sări din calea greutății gata să-l strivească. Se prăvăli la pământ, actrița ostatică rostogolindu-se în direcția opusă.

În acea clipă, stând cu fața la pământ și cu nasul înfipt în mocheta roșiatică, Vartek realiză ce era acel miros neobișnuit. Mirosea a benzină. Slovan a folosit minutele de avans pentru a pregăti o capcană. Nu reuși să accepte noua situație, că apăru o altă problemă mai mare.

Glonțul irosit al bancherului nimeri din întâmplare chiar marele candelabru, retezând singura legătură cu tavanul. Cu o viteză exorbitantă, se pregăti pentru impact. Comisarul se târî pe coate cât de repede putu, ascunzându-se printre scaune. Luminătorul căzu în centru, zdrobindu-se de rândurile aliniate cu grijă. În următoarea clipă, vâlvătaia deja cuprinsese tapiseria ornată a acestora.

Mirosul greu de fum îl trezi pe Vartek din letargie. Foarte repede o pâclă pătrunzătoare pusese stăpânire pe sală. Se vedea mult mai bine datorită flăcărilor ce luminau pe deplin fiecare colțișor pe măsură ce se răspândeau. Realizând pericolul, comisarul se săltă pe picioare, ignorând junghiul dureros din gleznă și fugi înspre scenă. Sări peste cele câteva trepte, mergând țintă la actriță.

Femeia se ridică imediat în picioare, bălmăjind o mulțime de cuvinte într-o limbă pe care comisarul nu o înțelegea. Îi făcu semn să tacă arătând înspre trupul inert al bancherului. Ea clătină vehement din cap, însă Vartek porni înspre el. Îl pălmui, acesta rămânând inconștient. Blestemă în gând și se lăsă pe un genunchi gata să-l ridice pe Slovan. O privi pe actriță. Stătea nemișcată cu chipul palid încălzit de flăcările ce se înălțau înspre loje. Strângând din buze, veni în ajutorul său.

Amândoi l-au ridicat pe bărbatul inconștient, clătinându-se sub povara acestuia. Ieșirea principală era blocată complet, vâlvătaia mușcând din pereții ornați cu fresce atent executate. Temperatura creștea, topind materialele prețioase ce împodobeau sala. Comisarul era conștient că ei erau următorii care vor fi dați la prăjit. Broboane de transpirație se scurgeau pe frunte, spatele fiindu-i apăsat de povara bărbatului greoi.

— În culise! Condu-ne!

Spera că femeia să fi înțeles porunca. Se baza pe instinctul de supraviețuire, care nu avea nevoie de traducere. Actrița preluă inițiativa, îndrumându-l pe Vartek dincolo de cortina prăbușită într-o înlănțuire de încăperi aflate în întuneric. Fumul i-a depășit, urmărindu-i cu lăcomie. Tușeau, luptând pentru fiecare gură de aer. Mergea cu ochii închiși, lovindu-se de pereți și piese de recuzită ce cădeau peste el. Simți mâna rece a femeii strângându-l ferm și trăgându-l afară din infern. Se predă cu totul acesteia.

La capătul unei clipe prelungite dincolo de limitele răbdării, au împins o ultimă ușă, care i-a adus iarăși în întunericul răcoros de afară. Se aflau de cealaltă parte a clădirii. Toți trei s-au prăbușit la pământ, tușind zgomotos, expirând aerul toxic, înlocuindu-l cu cel proaspăt de afară. Clopotele bisericii minorite erau trase și de la geamurile caselor învecinate se vedeau chipuri îngrijorate privind înspre edificiul cuprins de flăcări.

Vartek se predă clipei, încercând să asculte fiecare mușchi și os ce protesta efortului. Revolverul era căzut în apropiere, dar nu mai era nevoie de el. Slovan era lângă el, inconștient. Iar mâna sa stângă ținea încă palma înghețată a actriței aflată în stare de șoc. De ce să frângă acel moment de liniște și bucurie?

— Comisare, mi-am urmat intuiția și te-am găsit. Știam că doar tu ești în stare de o catastrofă atât de mare.

Vas îl găsise, întinzându-i mâna sa puternică pentru a-l ridica de la pământ. Nu putea refuza acea chemare la acțiune, așa că se predă din nou. Reveni într-o poziție mai plină de autoritate.

— Am prins făptașul. Deși s-ar putea să avem un proces mai interesant. Are multe de povestit.

— Nu mă îndoiesc. Mă amuză siguranța cu care credeți că asta va fi știrea zilei în oraș.

— Care alta?

Un zgomot puternic, monstruos, anunța prăbușirea tavanului. Ferestrele se spărgeau din cauza căldurii și a efortului, doar așa mulțimea retrăgându-se de teama cioburilor ce cădeau pe asfalt. Pompierii se aflau și ei acolo, luptându-se cu aceiași cetățeni curioși ce blocau drumul înspre edificiul cuprins de flăcări.

— O să-l reconstruiască. Mai frumos.

— Nu cred va mai veni împăratul să-l reinaugureze.

Vartek ridică din umeri.

— Nu-mi bat capul cu politica. Sunt doar un polițist.

— Unul foarte bun.

— Nu mă linguși. Mi-am pierdut martorul. Voiam să mă asigur că este în ordine.

Vas chicoti, înmânându-i revolverul pierdut.

— Pentru un polițist, nu știți să mințiți cum trebuie.

Indică spre una dintre băncile așezate la marginea parcului. Vartek plecă înspre ea. O regăsi pe actrița acoperită cu o pătură primită de la un voluntar. Se așeză alături. Femeia vorbi într-o germană aproximativă.

— Vă mulțumesc.

— Tu ne-ai salvat. Aș vrea să-ți mulțumesc.

Ea își șterse obrazul de funingine.

— Sunt din Timișoara. Mă întâlneam cu o prietenă actriță.

Vartek aprobă.

— Aș putea veni într-o zi, să ne întâlnim. Poate chiar la Teatru. Promit că pe acela nu-l voi incendia.

Actrița zâmbi timid. Îi acceptă gluma nesărată. În jurul lor, oamenii priveau clădirea consumată de flăcări, discutând tot felul de nimicuri și așteptând sfârșitul calvarului. Fără a căuta cortina ce va închide spectacolul.

*

Nota istorică: Teatrul din Arad a ars cu adevărat pe data de 18 februarie 1883, însă cauzele au fost mult mai banale. Această povestire s-a folosit de sâmburele de adevăr, înfășurându-l într-o narațiune mai alertă.