Andrei Novac, 35. Povestea nespusă a unei revoluții, Vellant, 2024

Volumul "35: povestea nespusă a unei revoluții" al lui Andrei Novac, cu ilustrații realizate de Flavia Lupu, este un volum de poezii aflat destul de departe de poezia pe care o citesc de obicei. M-am bucurat deci să găsesc în el un fir roșu (sau mai multe) și o coerență atât de emoționantă. E un volum care nu se vrea înțeles, ci mai degrabă simțit, ai întregul context (deși te îndeamnă să cauți mai mult), nu face apel la metafore care se vor descifrate, aș spune chiar că e fix opusul. Volumul strigă și se simte de multe ori ca o rugăminte, e impetuos și imperativ. Cuvintele strigate în volum sunt libertatea, adevărul și dragostea, se strigă la Dumnezeu și împotriva crimei, gropilor și pământului, se aspiră la realitate, fericire și remușcare.

Întregul volum stă sub semnul numerelor: poeziile nu au titluri, sunt doar numerotate și atribuite unei victime pe care o onorează. Întregul volum primește titlul după numărul de poeme pe care-l conține. Poeziile se îndepărtează de această tendință, însă biografiile victimelor abundă de ele: de la data nașterii și a morții, la numerele rapoartelor medico-legale și numărul de gloanțe găsite în trupurile lor, un contrast cel puțin dureros. Însă până și descrierile victimelor au uneori ceva dureros de poetic, "unul dintre cazurile de crimă care nu au putut fi ascunse sub mantia călduroasă a unui presupus ordin." Victimele comemorate de volum sunt atât copii, printre cele mai tinere victime ale revoluției care au murit la vârsta de câțiva ani sau doar câteva luni, cât și jurnaliști, piloți, studenți, fie ei protestatari sau nu, dar și victimele din cadrul unităților militare.

Volumul nu se ferește de repetiții, însă cu cât parcurgi mai multe poeme, cu atât intenția autorului, cred eu, devine mai evidentă. N-am putut să nu observ (și să apreciez) repetiția cuvântului "cotidian", obsesia pentru iarnă și frig, "o iarnă în care pe asfalt adorm oameni/ cu tot cu viețile lor", de unde a dispărut și soarele "înghițit ca o pastilă", soare care răsare brusc și se vrea "strâns în brațe"; teama care este adesea numită, nu metaforică; întreruperea sensului firesc, lumea care merge mai departe, imaginea mamei care își caută copilul printre cei vii, imaginea mamei care își strânge copilul mort în brațe, mamele care "nasc doar așteptări", copilăria cu ecouri de gloanțe, viața ca un "măr necopt". La fel de marcantă este imaginea descompunerii, care pare principala metodă de analiză a autorului: întunericul care descompune frica, spaima despărțită în silabe și suferința care se împarte în "azi/ mâine/ și secunde" sunt metafore repetate de-a lungul poemelor. Cea mai memorabilă imagine rămâne însă "țara ca un pat dezordonat/ țara ca o dragoste care se consumă".

Cel mai marcant la acest volum este modul în care poezia se îmbină cu poveștile victimelor revoluției. Primul astfel de moment care mi-a atras atenția citind volumul este pagina dedicată Ruxandrei Marcu, unde înțeleg pasiunea autorului pentru cuvântul "cotidian". Tânăra, una dintre primele victime care mor la București, este descrisă într-o ipostază cât se poate de obișnuită, urmată brusc de raportul medico-legal cât se poate de rece referitor la sfârșitul ei tragic. Poezia care îi este dedicată, a patra din întregul volum, este poate cea mai reușită și mai puternică. Se termină simplu: "oamenii iubesc și mor fericiți". Aceeași imagine își găsește ecoul și mai târziu în versuri precum "să ne iubim/ să ne ține în brațe chiar și morți/ așa putem să doborâm un imperiu" și rămâne constantă până la final, unde "iubirea trăiește și printre gloanțele lor/ și în gropi sub pământ/ nimic nu se termină, totul este dus mai departe" (din poemul cu numărul 32). Singura excepție pe care volumul o face în ceea ce privește alternanța dintre poeme și biografii este pagina pe care o împart o mamă și fiica ei, care le descrie viața și circumstanțele morții tragice, iar poeziile care le sunt dedicate urmează neîntrerupt una după cealaltă, nedespărțite.

Caracterul fragmentar al versurilor m-a pus puțin pe gânduri la început, versurile cuplate în strofe par uneori să nu aibă neapărat o legătură între ele. Însă în volumul ăsta funcționează, mi-am dat seama încă de la al treilea poem, pentru că se observă cât de intenționat este făcută această alegere imediat ce versurile încep să se alterneze cu rugăciunea "Tatăl nostru", potrivită și ea în contextul asasinatului pe treptele catedralei. Imaginea catedralei se repetă, poemul 07, spre exemplu, oferă astfel poate una dintre cele mai tragice imagini ale uitării: "sângele de pe scări s-a spălat/ târziu au fost schimbate cu totul/ pentru ca drumul către echilibrările viitoare/ să fie mai ușor."

Comentariul ăsta pe tema uitării devine tot mai pregnant pe măsură ce volumul accentuează tot mai mult revoluția trăită prin ochi de copil: "dictatura a putrezit de vie/ a început să asasineze copiii care erau obligați să îi aducă flori" (din poemul 02), revoluția trăită din adăpostul precar și nesigur al casei părintești: "am ajuns în bucătărie/ mama își sprijinea spaima de pereții albi/ lacrimile cădeau silabic pe lângă ochiurile aprinse/ ale aragazului (...) limitele noastre de copii/ se scufundau în bălțile de sânge imaginare/ ale acestei realități/ ne-am întors în sufragerie/ copilăria noastră era un platou uriaș de așteptări". Volumul este destul de direct, apelează mai degrabă la alăturări decât la metafore, spune lucrurilor pe nume și descrie: "intersecțiile în care viața se rostogolește pe asfalt/ gloanțele se adună cu pumnii din locurile de joacă/ un schelet uriaș de visuri" (din poemul 09) și copiii care fac castele de gloanțe în poemul 10.

Amprenta autorului rămâne constantă și prezentă în multe dintre poeme, legând inevitabil propria copilărie de crimele revoluției: "copilăria este parte din mine/ afară oamenii mureau", dar și imagini vizuale, "după viața asta urmează altă viață/ un cearșaf alb/ cu care tatăl meu acoperea geamurile", iar în alte momente ale volumului, autorul își însușește vocea celor căzuți, sau mai degrabă le oferă lor propria voce și îi lasă să vorbească la persoana I. De multe ori, delimitarea asta e neclară, "am început să aud gloanțele lor/ au început să mă doară." Volumul vorbește despre o copilărie personală, dar și despre o copilărie generală, o generație marcată colectiv: "azi se vede toată viața noastră/ s-a închis în primele secunde/ gloanțele sunt așezate la gâtul/ celor care știu să râdă".

Poate tocmai de asta mi s-a părut așa frumos finalul, în care autorul pare să găsească speranța după care strigă cu majuscule de-a lungul întregului volum. Ultima strofă a ultimului poem readuce, în mod schimbat, imaginea soarelui și a mărului: "soarele răsare din mâinile celor mai frumoși copii/ fericirea așteaptă să muști din ea ca dintr-un măr copt."