Tărăboi. Țipă, gesticulează. Într-o mână ține cămașa și un tricou, în cealaltă o bucată de hârtie. Totul e pe bon, n-am altceva!, strigă în timp ce caută aprobarea martorilor adunați pe stradă: un paznic, o vânzătoare și vreo doi trecători. Încep să iasă și de prin alte magazine, inclusiv casierul din casa de schimb valutar.

Atunci se însuflețește: hai, controlați-mă, fasciștilor!, dar tot nu-l lasă pe paznic să se apropie. Cu coada ochiului vede silueta Anei care se strecoară prin spatele casierului. Într-o fracțiune de secundă îi ghicește silueta slăbănoagă din hanoracul cu gluga trasă peste cap, transpirația, felul în care își suge burta inexistentă ca să treacă pe lângă ușa blindată întredeschisă.

Uite și doi polițiști parașutați în scandal. Se aștepta. Nu mai poate continua mult. Le explică, le spune domnilor ofițeri!. Dar casierul martor la toată scena pufnește nemulțumit și se întoarce pe călcâie. Vrea să reintre în exchange.

Atunci încordează pumnul și, fără să mai gândească, izbește în mutra celui mai apropiat polițist. Se face brusc liniște. Apoi pocnesc țipetele precum floricelele de porumb și mutra casierului e din nou îndreptată spre el, fix când celălalt polițist îl pune la pământ.

Urmează o amestecătură de coate, picioare, asfalt, portieră de mașină cu gratii la geam, cătușe la încheieturi. Loviturile primite îl dor și preferă să se gândească la ele, să nu calculeze dacă prada adunată de Ana merită un dosar penal pentru ultraj.

Mașina de poliție înaintează. Stația pârâie ușor și cuvintele se bulucesc printre agenții din față. Frâna bruscă îl aruncă în tetieră, apoi vehiculul întoarce și sirenele prind a țiui deasupra capului său.

O urmărire în mall, o suspectă, un jaf, toate echipajele de urgență la adresa... Fix peste drum de exchange. S-au tras focuri de armă, mall evacuat!, strigă cineva în stație.

Suspectul încătușat cu mâinile la spate, acuzat de ultraj, acoperit de vânătăi, cu burta plină de bolovani simte cum inima îi bubuie în tâmple. Fiecare cuvânt rostit în stație îl izbește în ceafă. Aleargă alături de Ana, o protejează cu propriul trup, o ascunde.

Cum dracu a luat-o razna totul?!, murmură pentru sine. Mașina oprește lângă trotuar și polițiștii o rup la fugă. Urmărire, împușcături... Toate sunt cuie înfipte în trupul său. Se căiește pentru că jaful era ideea lui, el gândise un furt banal în magazinul de haine, distragerea atenției și strecurarea Anei în casa de schimb. Era vinovat, regreta cupiditatea, nevoia tâmpită de adrenalină.

Tot ce conta era Ana, doar ea era importantă, până la disperare, până la final. De ce nu-i spusese că ea e totul?! Suspecta a fost neutralizată, aude în stație. Se solicită un echipaj medical. Timpul se chircește precum un celuloid ars. Până la disperare și dincolo de ea, asta era Ana.

Cineva bocăne în portieră. Își întoarce capul îngreunat. Ochii lăcrimează, îl ustură. În geamul dreptunghiular, acoperit de gratii, vede gluga unui hanorac, un nas ascuțit și apoi doi ochi verzi, adânci.

— Prostule, șuieră Ana prin sticlă. Cât noroc pe noi! Alții s-au gândit să dea o lovitură mai babană! O să uite de tine...

Cuvintele ajung până la el filtrate parcă prin apă. Un lichid călduț i se deșartă în interior, de parcă sângele i se scurge din toate organele. Tensiunea explodează mut. Simte cum un brici îi trece prin creier.

— De ce dracu’ ai intrat acolo, de ce, de ce pula mea m-ai ascultat??, urlă ca un apucat.

Și se izbește de gratiile portierei, dă cu fruntea iar și iar, doar și-o răcori disperarea care-i băltește în creier încă de la primul cuvânt auzit în stație.