Eram în clasa întâi și marțea după-amiaza, pe la șase, mergeam la Cercul de Mandolină. De ce se numea așa? Poate fiindcă stăteam pe niște scaune așezate în cerc, precum Cavalerii Mesei Rotunde, însă fără nicio masă între noi. În loc de spade aveam mandoline, iar instructorul nostru, un omuleț cu părul alb și figura blajină nu te ducea cu gândul la Regele Arthur. Câteodată, când ajungeam mai devreme, prindeam ultimele minute din lecția elevilor de gimnaziu, care interpretau fără să greșească vreo notă romanticul Vals de Calatayud, îndrăcita Sârbă de la Măcin sau ritmata Dinspre ziuă. Degetele li se mișcau cu atâta iuțeală încât mă așteptam din clipă-n clipă să plesnească vreo coardă. Nu se întâmpla asta, singurele care loveau aerul erau palmele instructorului, aplaudându-și învățăceii.

Urmam noi, grupa începătorilor. Ne așezam pe aceleași scaune, în jurul aceluiași profesor de muzică – însă asemănările se opreau aici. Noi făceam game, zdrăngănind fiecare după puterile lui. Mandolina avea șase coarde, și apăsam când pe una, când pe alta, în timp ce le ciupeam cu pana. Ușor de zis, greu de făcut. Ori mă dureau buricele degetelor, ori strângeam prea tare pana și o rupeam. Mandolina nu mă asculta, degeaba încercam să o strunesc, mă arunca mereu din spinarea notelor ca o iapă nărăvașă.

"Veți învăța repede și ușor“, ne promisese instructorul, încă o dovadă să nu crezi tot ce auzi. Cursul se deprindea fără partituri, după ureche, dar nu orice fel, ci una muzicală. Mie, asta îmi lipsea, deși urechi aveam, ca toată lumea. În familia noastră nimeni nu cântase vreodată cu vocea sau la vreun instrument. Bunicul din partea mamei scria poezii, dar muzica în cuvinte și cea cu note nu-s același lucru!

Așa erau împărțite darurile sorții, câte unul pentru fiecare. Numai geniile aveau mai multe. Iar unii, deloc. Asta mă consola și nu prea. Ce fac cu mama? Își pusese speranțele în mine. Să o dezamăgesc din nou? Mandolina luată la mâna a doua de la Consignație nu fusese deloc ieftină, iar acum ai mei îmi plăteau lecțiile. Degeaba, bani aruncați! Nu aveam chemare, nu-mi plăcea, nu doream să învăț. Și, cum orice lucru pe care nu vrei să îl faci se întoarce ca un bumerang și te lovește în moalele capului, ajunsesem să urăsc mandolina.

Nu eram singurul antitalent de acolo și am zdrăngănit care mai de care, în timp ce instructorul asculta cu resemnarea unui martir creștin aruncat în groapa cu tigri. La sfârșit, în loc să își astupe urechile, ne-a pus să o luăm de la capăt pe principiul repetiția e mama succesului. A urmat un vacarm și mai alandala. Omul suporta cu stoicism, înmulțind în gând cât plătea fiecare părinte cu numărul ucenicilor afoni. A treia oară nu l-au mai ținut nervii și ne-a întrerupt, tăind văzduhul cu o sabie nevăzută. Acum parcă semăna puțin cu un rege, când poruncea o decapitare. Așa nu mai merge, data viitoare nu mai veniți, tu și tu, sunteți la fel de dotați în ale muzicii ca niște buturugi, am sperat să aud. În loc de asta, ne-a aruncat vorbele obișnuite.

– A fost mai bine, dar trebuie să exersați în fiecare zi.

– Da, așa vom face!

Am promis și eu, într-un glas cu ceilalți. Dacă aveam cravata de pionier aș fi jurat pe ea! Cum ajungeam acasă, mandolina își lua locul în fundul unui dulap, de unde nu mai vedea lumina zilei până la următoarea lecție.

Am pus instrumentul în husa croită de mama din stofa unui palton vechi, apoi trasă la mașina de cusut Singer. Cum Cercul de Mandolină se ținea într-o clădire de pe strada De Mijloc, ca să ajung acasă trebuia să trec de intersecția cu Operetei, ce se numise cândva Bisericii Române, și de cea cu strada Lungă, unde traversam prin fața Alimentarei căreia toți îi ziceau Valici.

De Mijloc nu era o stradă ca oricare alta. Prin mijlocul ei, pe fundul pâlniei verzi dintre cele două maluri, se târa un firicel de apă mâloasă. Povârnișurile acoperite cu ierburi înalte, mărăcini, urzici, păpădii, buruieni cu frunze aspre și tulpini tăioase atingeau pe alocuri trei metri înălțime; un adevărat canion! O junglă în care mișunau tot soiul de vietăți, de la furnici, păianjeni și perfidele căpușe, la marii șobolani blănoși. Erau și șerpi acolo, umbla vorba, deși nimeni nu-i văzuse, era poate un zvon care să ne țină departe.

De parcă s-ar fi putut! Valea de pe strada De Mijloc ne provoca să o trecem. Altfel de ce ar fi pus-o cineva acolo? Niciun copil care locuia prin zonă nu scăpa vreo ocazie prielnică. Ne uitam într-o parte și-n alta a străzii și, dacă nu se zărea vreun părinte, vecin sau cunoscut care să ne pună bețe în roate, ne pregăteam de traversarea gârlei, însă nu oricum, ci într-un exercițiu de iuțeală și precizie la care deveniserăm tot mai versați.

Întâi, trebuia să cobori povârnișul abrupt cu genunchii îndoiți, să treci gârla dintr-un salt, apoi să urci panta de dincolo fără să te oprești, fiindcă atunci îți pierdeai răsuflarea ori, și mai rău, echilibrul. Era greu și-n mijlocul verii, când te încurcai în ierburi ori călcai pe ceva lunecos ce putea fi o crenguță udă sau o coadă de șobolan. Dar adevărata încercare era primăvara, când pârâiașul se umfla ca puhoaiele din Amazon. De iarnă nu mai zic, atunci nimeni nu se mai încumeta să treacă de pe un mal pe altul.

Cursul de instrumente cu coarde se termina la șapte seara, dar umbrele nopții nu veniseră încă. Micul cârd de mandoliniști a pășit o vreme cuminte de-a lungul malului stâng, apoi întâi unul, apoi mai mulți au început să treacă gârla. Vreo doi chiar locuiau pe partea cealaltă a străzii și, ca să ajungă acasă ar fi trebuit să meargă până la Valici, unde să traverseze și să se întoarcă. Un ocol inutil, nu? Noi, ceilalți, n-aveam un motiv temeinic să purcedem la acțiune, dar nici nu ne trebuia vreunul. O făceam mai ales lângă stâlpul înfipt în buza taluzului cu "Traversatul interzis“. Nu ăsta era rolul interdicțiilor, să fie călcate? O făcusem măcar de zece ori până acum și, cu fiecare trecere, îmi perfecționasem tehnica: coborârea cu pași mici, repezi, genunchii îndoiți ca la mersul piticului, saltul peste albia tulbure, aterizarea pe malul opus. În clipa în care îl atingeam cu amândouă tălpile, regăsindu-mi echilibrul, deja urcam și, una-două eram sus, punând piciorul pe caldarâmul de vizavi.

Tehnică aveam, de practică nu duceam lipsă. Ce nu luasem în calcul era neprevăzutul și, mai ales, ghinionul. Cu o noapte înainte plouase. Iarba se zvântase la soare, dar pe dedesupt rămăsese pe undeva o frunză udă și tocmai pe ea aveam să calc, de parcă pe mine mă alesese, mă aștepta. Restul copiilor și mandolinele lor trecuseră, erau bine-mersi pe celălalt mal; abia începusem să cobor panta, vitejește, când s-a întâmplat.

Pământul mi-a fugit de sub tălpi, ca un covor pe care cineva îl trage de sub tine când te aștepți mai puțin. În loc să cad în fund, m-am dus de-a rostogolul, mandolina mi-a zburat din mână, iar eu m-am pomenit în albia puturoasă. M-am ridicat, cu un prim gând: ce-o să zică mama când o să mă întorc acasă cu rochița murdară, apă în pantofi și puțind a canal? Al doilea glas îmi picura în minte o întrebare la fel de neliniștitoare: văzuse cineva? Pe malul de vizavi, grupa de începători în ale muzicii se îndepărta agale, nimeni nu întorsese capul; măcar în asta soarta ținea cu mine.

Răsuflam ușurată, când un hohot de râs mi s-a vărsat în creștet. Venea de sus, din spate și m-am răsucit ca mușcată de unul din șerpii pe care nimeni nu-i văzuse, dar toți jurau că mișună pe acolo. Aplecați peste creasta taluzului, Laurențiu, Gyuri și Răducu râdeau pe-ntrecute. De mine. Fuseseră martori la tumba pe povârniș și-acum se distrau; mai lipsea să aplaude! Laurențiu se îndoise de râs, Răducu se ținea cu mâinile de burtă, iar Gyuri necheza de-a dreptul. Când se oprea unul să ia o gură de aer, ceilalți hohoteau și în locul lui.

Să îți vină să intri în pământ de rușine, iată o vorbă căreia abia acum îi pricepeam înțelesul. Dar mai ales, îmi era ciudă: tocmai ei mă văzuseră! Dintre toate străzile, aleile și fundăturile din Brașovul vechi, cum de se nimeriseră acolo, chiar în momentul nefericitei mele cascadorii? După cât de satisfăcuți hăhăiau, mâine avea să afle toată clasa, ce zic eu, întreaga Școală 12. Mă și închipuiam trecând cu ochii în podea prin fața catedrei, așezându-mă în bancă sub o grindină de priviri batjocoritoare și cuvinte cu două înțelesuri.

Le-am întors spatele spectatorilor nedoriți și, în loc să sar peste gârlă cum făceam de obicei, am intrat de-a dreptul prin albie. Apa nu îmi trecea de glezne, dar era atât de tulbure încât nu îi vedeam fundul; și călduță, ca o supă. Am traversat-o fără grabă, cu fruntea sus, de parcă nu mi-ar fi păsat de nimic și nu aveam vreo grijă pe lume. În spatele meu hăhăielile se mai domoliseră, ca niște talazuri ce dăduseră cu capul de stânca indiferenței; urcam povârnișul, când am aruncat o privire peste umăr.

Băieții o luaseră în josul străzii și brusc mi s-a făcut lumină sub frunte: se duceau la Cristian, care locuia într-una din casele de pe De Mijloc. Nu mă urmăriseră înadins, căutând un prilej să râdă de mine. Nici nu-mi dăduse vreunul dintre ei brânci – mi-a trecut și asta prin minte, de ce să nu recunosc? Însă fusese doar o întâmplare. Ceasul rău, pisica neagră. Când e să ai ghinion, atunci ai. Faptul că aveam pe cine să dau vina – pe soartă – nu mă consola cine știe ce, dar în viață trebuie să te mulțumești cu ce ai.

Pe la mijlocul pantei mi-am recuperat mandolina dintre tufe și, cu ea în mână, am pornit spre intersecția de la Valici, apoi pe strada Lungă. Pantofii mei plescăiau la fiecare pas, ca un câine care lipăie însetat, poate de-asta întorcea câte un trecător capul – mai lipsea să strâmbe din nas. Așa-mi trebuia dacă veneam din canal ca vidanjorii!

Am intrat pe poartă cu inima cât puricele: dacă mă vedea Dragoș, băiatul vecinilor de la parter? Îmi și închipuiam hohotul homeric ce ar fi umplut amândouă curțile, izbindu-se de zidul din spatele fabricii în ecouri purtate deasupra Dealului Făgetului. Brașovul întreg o să râdă de mine și pe bună dreptate! Din fericire n-am întâlnit pe nimeni; parterul era pustiu, scara la fel. Piki nu ieșise pe balcon, altfel m-ar fi lătrat cu siguranță sau s-ar fi repezit să mă muște. Dacă nu miroseam ca de obicei nu eram eu... Asta era logica câinească, în creierul cât o nucă al pechinezului lumea fiind împărțită după miros, în prieteni și străini, adică dușmani.

Cheia o aveam la mine și am descuiat ușa fără zgomot, strecurându-mă în hol. Mai aveam un ultim hop de trecut: părinții. Mama era în bucătărie, auzeam ciocănitoarea de lemn a tocătorului ce se întrerupea o clipă, apoi începea din nou. Tata se retrăsese în sufragerie, de unde răzbătea câte un foșnet de hârtie ca un oftat; era încheiere de lună, când își aducea de lucru acasă.

Am izbutit să ajung în baie fără să trezesc din somn vreo muscă. Acolo m-am descălțat, spălând fiecare pantof cu periuța de dinți – nu a mea, atât ar mai fi trebuit! Mama le păstra pe cele vechi printre ustensilele de curățenie, alături de săpun, sodă de rufe și Tix, nelipsite din vreo gospodărie.

Am dus pantofii pe balcon la uscat, lăsându-i să șiroiască în curte ca doi țurțuri apăruți în mijlocul verii, apoi m-am întors în baie unde lăsasem apa să umple un lighean. Am turnat puțin Dero, am pus ciorapii care s-au scufundat ca doi șoricei ce fuseseră cândva albi, m-am răzgândit și am turnat jumătate de cutie, cum făcea mama cu rufele foarte murdare. Existau și unele pe care le punea la fiert, să se topească murdăria, iar după aia le azvârlea în Alba Lux, unde se învârteau până amețeau microbii. Dacă m-ar fi văzut cum intrasem pe ușă m-ar fi băgat în mașina de spălat, cu haine cu tot. Așa, am reușit să fac duș, apoi să mă schimb, înghesuind pantalonii și bluza în coșul cu rufe murdare. Erau mai jegoase ca de obicei, dar nu cu mult – mi se întâmplase să mă întorc așa după expedițiile de toamnă în căutare de nuci.

Mă îmbrăcasem în hainele de casă și miroseam ca un șervețel parfumat, când am băgat de seamă petele de pe husa mandolinei, unele verzi, altele negre: pământ și iarbă. O să spăl și husa, asta e. Am scos învelitoarea de stofă și am încremenit: o linie subțire traversa mandolina. O crăpătură! Undeva sub buruieni fusese ascunsă o parșivă de piatră, un bolovan ascuțit ca un clonț de vultur. Lemnul curbat și subțire se fisurase dintr-o margine în alta. Era un dezastru! Nu oi fi avut eu ureche muzicală, dar ceva totuși învățasem: un instrument cu cutia de rezonanță spartă nu mai e bun de nimic. De ciudă, mi-au dat lacrimile. Nu-mi păsa atât c-o să mă certe mama – o să țipe la mine, dar o să-i treacă, nu rămânea niciodată supărată mai mult de o zi-două –, ori de banii duși pe gârlă. Îmi părea rău după ea, sărmana mandolină. Voisem să scap de lecțiile nesuferite și, iată, îmi reușise, dorința secretă mi se împlinise. Și-n loc să mă bucur, îmi venea să plâng tot mai tare.

"Nu prețuiești cu adevărat un lucru decât după ce l-ai pierdut“, spunea bunica. Ea pierduse destule în viața ei: un frate plecat în America, pământul luat cu japca de CAP și, mai ales, pe bunicul. Eu nici nu-l cunoscusem, îl știam din povestite și din scrisorile păstrate într-un cufăr cu amintiri.

Biata mandolină! Am dus-o în camera mea, ținând-o cu grijă de parcă era gata să se prefacă în pulbere la orice atingere. Însă era deja fărâmată. Nu se putea lipi cu pelicanol, ori cu scotch. Sunetul coardelor nu o să mai fie niciodată melodios, ci unul fals, chinuit, chiar în mâinile cuiva care știa să cânte­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­.

Mandolina era moartă.

M-am așezat pe un scaun, cu ea în brațe, lăsându-mă să lunec într-o durere tăcută, mai rea decât lacrimile. Așa ne-a găsit tata: pe mine, mandolina, părerea de rău și vinovăția înghesuite pe același scaun. N-a zis nimic, se uita la mine, dar tăcerea lui îmi bătea la ușa minții cu ciocănituri-întrebări. Ce te doare? Ce-i cu tine? Ce-ai pățit?

Mi-au țâșnit iarăși lacrimile. A început să îmi curgă și nasul, cele două porneau de fiecare dată împreună, de parcă erau perechi pe viață. Tot ca de obicei, n-aveam batistă și tata mi-a dat-o pe a lui; păstra mereu una curată în buzunar, pentru orice eventualitate. Nu c-aș fi fost un copil plângăcios! Mi se întâmpla rar, dar bine – ultima oară la Bambi, când murise mama-căprioară.

– A fost un accident, am zis. Unul epocal.

Abia învățasem cuvântul, nu eram foarte sigură ce înseamnă, dar îmi plăcea cum sună. Tatei nu îi părea lămuritor și a trebuit să îi povestesc pățania cu trecerea gârlei, până în clipa când băgasem de seamă crăpătura în lemn.

– De câte ori ai trecut?

Tata uitase de mandolină. Puteai să te lovești, să-ți rupi ceva, spunea privirea lui, tot mai înnegurată.

– De două... zece ori.

Nu era momentul să fiu modestă, iar tata avea un detector de minciuni în cap când era vorba despre mine.

– A fost ultima dată!

Atât a spus și am știut amândoi că o să las gârla să curgă liniștită de acum încolo.

– Și mandolina?

Întrebarea părea un scâncet. Mama o să ia foc, știam, dar nu de asta îmi era cel mai frică. Dacă o să-mi cumpere alta? O să creadă că sufăr după cea veche... Mai bine îi spun adevărul golț-goluț: Te-am pus să arunci banii pe fereastră. Muzica nu-i de mine. Cum ar fi sunat?

Noroc cu tata, care avea soluții pentru toate.

– La vârsta ta pasiunile vin și pleacă, sunt ca păsările călătoare. Până când unele se așează și își fac cuib. Mama o să înțeleagă.

În traducere liberă, va lua asupra lui vina, mama o să țipe la el reproșându-i că încuraja lenea, delăsarea, nimic nu se face fără efort; dacă abandonam la primul obstacol, ce o să fac mai târziu în viață? Lucrurile se cer duse până la capăt, credea ea. Dar unele n-ar trebui începute. Tata nu îi va spune asta, nici că în copilul lor nu erau toate talentele din lume. Mamele nu vor să audă așa ceva.

Din fericire lumea e bine rânduită, în ea mai există și tați.