Pe 29 septembrie s-a deschis la București a patra ediție a festivalului Bukfeszt, manifestare ce reunește teatrele maghiare din România. Festivalul aduce publicului din capitală unele dintre cele mai iubite spectacole din stagiunea teatrelor maghiare, oferind astfel o oportunitate importantă pentru ca reprezentațiile să fie văzute de cât mai mulți oameni. Deschiderea a avut loc cu Lysistrata, dragostea mea de Matei Vișniec, în regia Ancăi Bradu, spectacol al Teatrului Szigligeti din Oradea. Textul este unul recent, finalizat în anul 2022, și este inspirat din comedia clasică a lui Aristofan. Pentru cei care nu sunt la curent, Lysistrata lui Aristofan este o comedie în care o femeie ateniană își unește forțele cu celelalte femei din Grecia pentru a pune capăt războiului peloponesiac. Strategia lor este una scandaloasă pentru epocă: refuză orice relație intimă cu bărbații până când aceștia acceptă să încheie pacea. În paralel, femeile ocupă tezaurul din Acropole, tăindu-le bărbaților resursele pentru a continua conflictul. Dincolo de umor și situații absurde, piesa transmite un mesaj pacifist și arată, printr-un joc satiric, puterea solidarității feminine într-o lume dominată de război și de deciziile masculine.

Vișniec ne propune, în acest spectacol, o paralelă între antic și modern, satirizând anumite scene prin replici actuale, care fac publicul să se amuze. Avem și momente de teatru în teatru, există și un corifeu care, asemenea unui moderator contemporan, ghidează ritmul spectacolului și acțiunea personajelor, mai ales în confruntarea din finalul primului act. Termenul de "moderator" este foarte bine ales, deoarece elementele de televiziune sunt prezente atât pe parcursul primului act – prin diferite vox-uri, cât și în actul al doilea, când se pune în scenă un talk-show, al cărui deznodământ rămâne de descoperit spectatorilor. Momentele muzicale sunt foarte bine realizate; se vede că actorii au fost pregătiți vocal de Ovidiu Iloc și au lucrat intens aceste secvențe, făcând spectacolul mai atractiv. Dacă ar fi să facem o paralelă din punct de vedere al unor elemente teatrale, unele scene amintesc de stilul brechtian: se cântă, personajele ies din rol și comunică direct cu publicul. Trupa orădeană este bine sudată, profesionistă și merită mult mai multă atenție și în această parte sudică a țării, pentru că nu vom fi dezamăgiți. Vreau să subliniez interpretarea ludică, amuzantă, dar în același timp serioasă a corifeului-moderator (Dimény Levente), care controlează spectacolul și devine un adevărat entertainer.

În ceea ce privește conflictul central, dorința femeilor de a face o grevă sexuală, cel puțin până în momentul în care bărbații vor renunța la orice confruntare armată, nu duce neapărat la rezultatul scontat. Bărbații încep să se transforme, să îmbrace haine roz, să poarte papuci, să devină artiști, iar cetatea devine vulnerabilă în fața atacatorilor. Greva sexuală nu mai are doar savoarea comică a antichității, ci capătă accente dramatice și chiar tragice. În loc să grăbească pacea, refuzul femeilor subminează coeziunea socială. Bărbații, lipsiți de dorință și de forța de a lupta, nu mai pot apăra cetatea. Astfel, gestul care trebuia să elibereze lumea de violență o face, paradoxal, vulnerabilă și expusă primejdiei.

Lysistrata, dragostea mea poate fi citită și ca o utopie. Ideea unei lumi fără război, unde femeile ar putea impune pacea doar printr-un gest de solidaritate, este seducătoare, dar și imposibilă. Istoria arată că violența, conflictele și instinctul de dominare fac parte, din păcate, din structura societăților umane. Vișniec speculează tocmai această tensiune: ce s-ar întâmpla dacă războiul ar dispărea brusc, dar odată cu el și forța de apărare a comunității? Rezultatul nu este un paradis al păcii, ci un vid periculos, o cetate dezarmată, gata să cadă victimă primejdiei. Utopia devine distopie. Astfel, piesa nu oferă o soluție, ci mai degrabă un avertisment: deși visăm la o lume fără război, o asemenea lume, cel puțin în forma radicală imaginată de Aristofan sau de Vișniec, rămâne un ideal irealizabil. Scenografia este semnată de Andra Bădulescu Vișniec și sugerează prezența războiului prin lăzile militare de pe scenă; există și o construcție cu uși, care, la un moment dat, glisează către fața scenei. Apar și cuvinte luminoase ce coboară din partea superioară a decorului, în confruntarea poetică din actul al doilea, însă ele nu aduc neapărat plusvaloare, spectacolul ar fi funcționat și fără ele. Uneori, montarea se completează cu proiecții ce ilustrează procesul de curtare al diferitelor animale, ca o paralelă cu felul în care ființa umană își seduce partenerul. Din punct de vedere al luminilor, am avut impresia că scena era, pe alocuri, prea uniform luminată, ca și cum ar fi fost cufundată într-o baie continuă de luminozitate. Tocmai de aceea, cred că un plus de dinamism – prin accente mai bine dozate, prin jocuri de umbră sau printr-o paletă cromatică mai variată – ar putea adăuga spectacolului profunzime și ritm vizual, susținând mai pregnant trecerea de la farsă la dramă.

În primul act, rolul Lysistratei este împărțit între două actrițe, Ilyés Klaudia și Tasnádi-Sáhy Noémi. Există chiar o scenă în care se dă cu banul pentru a decide cine va interpreta personajul, un moment ce trimite subtil la alte spectacole în care hazardul sau convenția scenică devin parte din poveste. În actul al doilea, însă, tonul se schimbă radical: Lysistrata apare ca o femeie de 90 de ani, interpretată de Tóth Tünde, un personaj mult mai matur, care își asumă rolul de călăuză și sfătuitoare. Dacă primul act păstrează încă savoarea ludică, al doilea se desfășoară într-o societate contemporană, mult mai apăsătoare și dramatică.

Lysistrata, dragostea mea rămâne un spectacol complex, în care comicul și tragicul se împletesc subtil, oferind publicului atât momente de amuzament, cât și prilejuri de reflecție. Montarea Ancăi Bradu reușește să aducă în prezent spiritul satirei antice, dar prin filtrul ironic și lucid al lui Matei Vișniec, care nu se mulțumește să repovestească, ci să problematizeze. Dacă la Aristofan refuzul femeilor funcționează ca un motor comic ce conduce inevitabil spre reconciliere, aici el devine prilej pentru a ne întreba ce se întâmplă atunci când utopia se lovește de realitate. Vișniec ne avertizează, indirect, că o lume fără război nu este neapărat o lume mai bună, dacă ea presupune renunțarea la apărare și la solidaritate comunitară. În felul acesta, spectacolul transcende simpla adaptare și devine un comentariu asupra fragilității lumii de azi, asupra idealurilor noastre mereu amânate și a prețului pe care îl plătim pentru pace.