Tatiana Țîbuleac aduce în atenția cititorului povestea unei fetițe moldovence, Lastocika (rândunică în limba română), adoptată dintr-un orfelinat, în anii ’80, de către Tamara Pavlovna. Drumul de la orfelinat spre casa rusoaicei Tamara constituie punctul de cotitură, momentul în care Lastocika trece într-o lume necunoscută, primind o nouă identitate. Spațiul în care sunt plasate evenimentele în romanul Grădina de sticlă este Chișinăul sovietic, narațiunea proiectând o lume dezarticulată, fragmentată.

Chișinăul este orașul în care se urmărește procesul de maturizare al fetei și poate fi interpretat ca element care conferă textului ciclicitate, întrucât, dacă la început sunt redate reflecțiile fetei asupra spațiului citadin, itinerariile pe care le parcurge împreună cu Tamara, fiind fascinată de tot ce o înconjoară, la final, este redată din nou perspectiva sa asupra orașului, pe care îl vede schimbat și simte că nu se mai regăsește în această lume. Jocurile de limbaj, inserarea unor cuvinte în limba rusă, cu traducere în notele de subsol, caracterul fragmentar și integrarea unor versuri în asamblajul narativ constituie reverberații postmoderne ale scriiturii.

Studiul lui Edward W. Soja, “Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory", poate fi un suport teoretic pentru analiza spațiului urban din romanul Tatianei Țîbuleac. Soja discută despre reafirmarea spațiului în analiza și teoria socială contemporană, despre geografia postmodernă, dar și despre fenomenele ideologice care își exercită influența asupra spațiului. În acest sens, temele centrale din romanul Grădina de sticlă (copilăria, memoria, înstrăinarea, explorarea identitatății) oglindesc felul în care protagonista este influențată de spațiul și de contextul în care trăiește și se dezvoltă. Condițiile precare din societatea basarabeană sunt redate prin scene dure precum cele în care Lastocika, împreună cu Tamara, strâng sticlele din spațiile mizere, de la periferia orașului, pentru a le vinde. Contextul ficțional al Basarabiei anilor ’80 reflectă situația moldovenilor care vorbesc limba română la periferia societății, fiind desconsiderați de moldovenii vorbitori de limba rusă, fapt care generează crizele și traumele colective, dar și tensiunile dintre oameni. Spațiul identitar și periferic este marcat de o dublă criză pentru Lastocika: pe de-o parte, statutul de orfană, iar pe de altă parte, obligația de a învăța limba rusă, din teama de a nu fi abandonată, dar și din nevoia de a fi acceptată în societate.

Cartografierea spațiului ficțional se realizează și cu ajutorului limbajului, care devine aproape un personaj, alternând între sublim și grotesc și între variațiile lingvistice de pe teritoriul basarabean. Orice intenție de transpunere a evenimentelor narative într-o zonă a imaginarului este imediat anihilată de descrierile dure și alerte.