Șeful secției eveniment începu să urle ca apucatul:

— Avem o sinucidere în Băneasa. Fiul unui mahăr. Mai muncește cineva în coșmelia asta sau tre’ să merg eu la filmare?!

Ana sări imediat de pe scaunul ei. Avea un subiect de deschidere, unul de maximă importanță. În ciuda a tot ce se petrecea în sufletul ei, era plină de energie, gata să fugă din redacție până la adresa indicată. În goana mașinii, observă trecătorii, le ghici o parte din gânduri, dar mai ales le simți golul acela din piept, care avea să se umfle și să pocnească. Ei încă nu știau, dar ceva se întâmpla, o știre se țesea în spatele alarmelor și-a girofarurilor, una despre care aveau să discute cu toții. Bucureștiul moțăia înainte ca genericul jurnalului de știri să-l hipnotizeze.

O capitală plină de specialiști, atotștiutori, oameni cu certitudini, iar spectacolul știrilor le oferea tocmai nebunia și viteza orașului pe repede-nainte, cu subiecte din toate domeniile, traduse, simplificate, ambalate cu muzică și tot soiul de efecte, în așa fel încât să le confirme convingerea că se pricep chiar la tot. Căci știrile trebuiau să fie pastile de vreo 2 minute, bune de înghițit și de-un doctor în filosofie, și de-un muncitor.

Ana nu trăia pentru nenororciri, nu-și dorea să relateze cifre seci despre tragedii. Dar simțea nevoia să fie mereu pe drum, în viteză, în căutare, în așa fel încât să nu se ajungă pe sine, să nu stea locului față în față cu propria persoană. De ea, de fricile și umbrele care i se strecuraseră în piept fugise din Chișinău la Iași, apoi la București. Și acum alerga după fiecare știre în parte, o meserie devenită drog ce-i păcălea durerile.

Descoperi rapid că un tânăr se spânzurase. Se-ntâmplase la o adresă cu o vilă frumoasă, o curte întinsă și o livadă care dădea înspre lac. Din redacție, de la departamentul medical, primi informația că băiatul era bolnav, suferea de o boală sau alta, oricum, ceva extrem de grav. Știa prea bine că nu era important numele bolii, ci gheara aia care scormonea prin trupul bolnavului, unghia ascuțită și plină de mizerie care nimerea fix în bășica subțire a sufletului și tot trăgea și împungea până o sfâșia cu totul.

Ana se certă cu operatorul care refuza să intre prin bălării, pe lângă gardul înalt, ca să prindă câteva cadre cu livada, locul unde se petrecuse scena finală din viața unui om, dar prima dintr-un lung șir de reportaje.

— O să-ți scriu numele pe ecran, încă de la începutul știrii, îl amenință ea, să știe toată lumea cine a făcut treaba asta de rahat!

Bărbatul înjură în surdină și deveni ceva mai cooperant.

Deja erau toate televiziunile acolo și nu mai avea cum să obțină vreo exclusivitate. La fiecare interviu se vedea în cadru un mănunchi de microfoane colorate, ca o coroană mortuară, blegită. Dădură scurte declarații un pompier, un medic, apoi un polițist. Ultimul turui niște vorbe schițate în prealabil. Cineva găsise trupul atârnând de un copac. Cine?, fu imediat chestionat. Nu o rudă, răspunse sigur pe el. Se referi la o altă persoană, cineva care lucra pentru familia respectivă. Se bâlbâi puțin. Îngrijitor sau ceva asemănător. Accentuă însă cuvântul familie care, deși nu era urmat de un nume, purta întreaga importanță a persoanelor respective, niște oameni care apăreau des prin știrile economice și mondene. Îngrijitorul, repetă polițistul, tăiase sfoara și ceruse ajutor. Un bilet de adio era acum în mâinile anchetatorilor, dar nu puteau fi oferite detalii publice. Din respect, chipurile.

Ana simți cum pierde știrea, cum devine doar un suport de microfon, care adună aceleași informații cu toată turma de jurnaliști. Începu să se plimbe pe stradă, pe lângă cei adunați gură cască. Asculta, scruta chipurile, căuta vreun detaliu de care să se agațe.

În lateralul unui șir lung de mașini de poliție văzu un bărbat așezat pe bordură. Ana îi analiză hainele și trase rapid concluzia: era un trecător, nicidecum rezident pe strada flancată de vile care aspirau la statutul de palat.

Trecu mai departe. Încercă să discute cu cei ieșiți în fața porților, dar nimeni nu îndrăznea să-i dea detalii. Siguranța reporterului care știe tot chiar și atunci când habar n-are ce se petrece, se topea. Ana se și vedea acasă, în apartamentul închiriat, chircită în patul cu așternuturi aspre. Singură... Ce să miște, cum să dea din coate și mâini ca să mai scoată ceva din știrea asta?! Avea de condensat 19 ani de viață în niște reportaje de 2-3 minute fiecare, câte o bucată din povestea unui tânăr bogat, pasionat de mașini rapide, pilot de carturi de pe la vreo 7 ani, colecționar de poze cu decoruri celebre de prin orașe străine, omul care avea totul la îndemână, mai puțin o soluție medicală miraculoasă. Era obligată să descopere cum să le arate oamenilor care se plimbau, făceau cumpărături, descuiau ușile de acasă, modul în care tânărul învățat că orice e posibil conștientizase nimicul, neputința, sfârșitul.

Să reușească asta însemna să-și pună mâna măcar pe câțiva spectatori, să-i atingă în treacăt și să lase o sămânță de gând, o îndoială, zeama ideii că certitudinile sunt idioțenii.

Reveni către casa în dreptul căreia luceau lămpile camerelor de filmat. Reporterii dădeau acolo în clocot, iar operatorul ei probabil se scobea în nas și filma bordurile și asfaltul.

Cu coada ochiului observă din nou bărbatul care părea ascuns pe marginea drumului, stingher. În spatele lui era un gard, iar prin dantelăria de metal strălucea vopseaua de pe o mașină sport.

Detaliile mărunte se așezară într-o ordine pe care în sfârșit o înțelegea. Groaza care-i înmuia chipul, umerii prăbușiți, privirea pierdută în gol. Omul acela oarecare era cheia știrii ei. Chestionat puțin de polițiști și apoi ignorat, abandonat pe o bordură.

Ana mai observă ceva și-atunci fu convinsă. Din buzunarul pantalonilor se ivea un mâner din lemn. Un cuțit. Încă nu știa, dar acela avea să fie primul obiect din colecția ei de suveniruri macabre, viitorul analgezic care să-i amorțească toate durerile, mai puternic și mai de durată decât fiecare știre în parte.