Într-un interviu din 2018, Kazuo Ishiguro declara despre romanul său, Rămășițele zilei, apărut în 1989 și distins în același an cu Booker Prize, că s-ar fi putut numi la fel de bine "Cum să-ți irosești viața". Un fel de "manual de self-help" în negativ, o formă ironic-caricaturală de "rețetă a succesului", Rămășițele zilei este istoria tristă a unui eșec: eșecul lui Stevens de a-și aparține, de a exista cu adevărat ca individualitate cu relief propriu, de a avea o voce distinctă și de a face propriile alegeri. Majordom din vechea generație în faimoasa casă Darlington Hall, Stevens îl slujește cu abnegație pe lordul Darlington, un personaj destul de controversat, cu temporare simpatii naziste, în casa căruia se discutau, înainte de Al Doilea Război Mondial, probleme stringente din sfera relațiilor internaționale, printre oaspeții obișnuiți ai acestui loc numărându-se și omul lui Hitler, Ribbentrop. Farmecul cărții și calitatea ei de a fi rămas actuală și la fel de stimulativă le-a asigurat atât stilul scriitorului, extrem de rafinat, limpede, coerent și plăcut (redat în traducerea românească pe măsură a lui Radu Paraschivescu), cât și stranietatea acestui veritabil caz de ratare. Tema irosirii este cât se poate de comună, desigur, dar felul în care autorul alege să o reprezinte – printr-un personaj confiscat de idealul profesionalismului ca efort de ridicare la standardul modelului patern – îi imprimă un aer aproape absurd, burlesc, parcă adesea de un comic involuntar, alteori cu reflexe autoironice.

Totul converge în acest roman către o perspectivă critică asupra evoluției lui Stevens. Însuși protagonistul, personaj și narator în același timp, își contemplă retrospectiv viața cu amărăciune. O schimbare semnificativă de viziune a idealistului și perfecționistului convins, devotat profesiei sale, care și-a refuzat ani la rând, parcă ascetic, declararea sentimentelor față de domnișoara Kenton, intendenta de la Darlington Hall pe care a ales să o admire în tăcere, mimând indiferența. Ce provoacă această modificare radicală de optică? Totul pare să încline spre un răspuns destul de simplu: Stevens a ajuns la vârsta bilanțurilor, are acum acces la o perspectivă de ansamblu asupra vieții, are și mult timp să reflecteze (călătoria, de fapt "misiunea" sa de a-i face domnișoarei Kenton o vizită pentru a-i propune reangajarea la Darlington Hall, casa cumpărată între timp de americanul Farraday, îi oferă prilejul perfect pentru rememorare), iar ceea ce vede privind retrospectiv nu-l încântă, ba dimpotrivă, îi provoacă sentimentul unei irosiri. Dar fiindcă Ishiguro a creat un personaj extrem de meticulos, pentru care fiecare detaliu reprezintă un element-cheie sau, după cum Stevens însuși afirmă, "un punct de cotitură", este nevoie să acordăm atenție nuanțelor pentru a înțelege mai profund resorturile acestei treziri la realitate oarecum neașteptate la un asemenea Don Quijote al abnegației.

Stevens strecoară foarte abil, în obișnuitul său stil sobru, protocolar, cuvinte aparent nesemnificative, dar deloc întâmplătoare, el fiind înzestrat oricum cu un dar extraordinar al stabilirii a numeroase și diverse legături de cauzalitate între evenimente, reacții psihologice, etape ale vieții și altele. Iată ce mărturisește de exemplu, în finalul romanului, unui necunoscut: "— De când a sosit domnul Farraday, noul meu stăpân, am încercat din răsputeri să ofer acel gen de serviciu pe care aș dori să îl aibă. Am tot încercat, însă, orice aș face, îmi dau seama că sunt departe de nivelul pe care singur mi l-am fixat cândva. În munca mea apar din ce în ce mai multe greșeli. Destul de neînsemnate în sine, cel puțin deocamdată. Dar sunt dintre cele pe care înainte nu le-aș fi comis niciodată și știu ce înseamnă." Stevens nu este, așadar, în pofida eforturilor și a disciplinei pe care și-a impus-o, mulțumit de nivelul său. Mai mult, au început să apară și o serie de "greșeli" altădată de neconceput, ceea ce Stevens, desigur, știe "ce înseamnă", fiindcă are în memorie parcursul paradigmatic al tatălui, majordomul desăvârșit, inconturnabil, căruia declinul și sfârșitul i-au fost anticipate exact de asemenea mici erori provocate de boală. Să fie deziluzia lui Stevens doar apanajul unei frustrări de ordin sentimental, apărută odată cu vârsta senectuții? Să fie la mijloc exclusiv privilegierea planului profesional în detrimentul celui personal, ca în cazul oricărui "workaholic"? Am putea crede asta, dar Stevens nu este împlinit nici în domeniul căruia i-a sacrificat nu numai timpul, ci și propriul sine, propria voce, legitimitatea propriei conștiințe. Deziluzia lui atât de amară pare comparabilă cu cea a unui călugăr budist care a constatat că nu este capabil să atingă Nirvana.

Kazuo Ishiguro a creat în Rămășițele zilei, prin figura acestui majordom dedicat, un personaj confiscat de himera perfecționismului, un idealist și un reflexiv care poate medita, pe întinderea a câteva pagini bune, asupra unor valori precum demnitatea, loialitatea, democrația, relația stăpân-servitor, diferențele de mentalitate dintre generații și multe alte subiecte care îl frământă pe parcursul călătoriei sale prin frumoasa Anglie rurală, călătorie întreprinsă, după cum deja am amintit, în interes de serviciu. În definitiv, pentru Stevens, întreaga existență pare să aibă o motivație strict profesională. Până și abilitatea de a răspunde ironiilor stăpânului cu o vorbă de spirit devine o sarcină de care majordomul trebuie să învețe să se achite și în acest scop ia cele mai serioase măsuri: începe să asculte la radio o emisiune de divertisment, "De două ori pe săptămână", "în care, în esență, două personaje fac comentarii hazlii referitoare la diverse subiecte propuse de scrisorile ascultătorilor.". De aici, Stevens se inspiră și își formează chiar o rutină, impunându-și un program zilnic de exersare a "tachinării": "am elaborat un exercițiu simplu, pe care încerc să îl efectuez cel puțin o dată pe zi. Ori de câte ori se ivește un moment favorabil, încerc să formulez trei vorbe de duh pornind de la întâmplările care au avut loc în ultima oră." Impresia pe care o produce această conștiinciozitate neobosită a lui Stevens este aceea că personajul ia lucrurile prea în serios, că tratează cu gravitate excesivă orice fapt derizoriu. Nu este, însă, mai puțin adevărat că profesia lui cere atenție la detalii și că sobrietatea sa, punerea între paranteze a manifestărilor de umanitate, a reacțiilor afective firești sunt parte din acest program draconic al desăvârșirii profesionale, sub presiunea unui standard pe care singur și l-a impus. Deși adeseori caricaturală, această rigiditate a personajului e, totuși, explicabilă prin prisma statutului, dar și a mizei personale, pentru că oricât de mult ar fi vorba despre exigențele funcției de majordom, substratul acestei provocări este unul eminamente personal, uman: pentru el, demnitatea, loialitatea și toată această obsesie a profesionalismului reprezintă fațetele figurii paterne.

Obiecțiile domnișoarei Kenton și ale lordului Darlington cu privire la incidentele provocate de semnele tot mai vizibile de slăbiciune ale tatălui, bătrânul William, îl rănesc pe Stevens de fiecare dată și sunt singurele întâmplări care îl scot din calmul său aparent de nezdruncinat, fiindcă pun la îndoială ceea ce fiul s-a obișnuit să considere infailibil. Faptul că domnișoara Kenton i se adresează cu "William" este blamat de Stevens ca un adevărat sacrilegiu: "— Domnișoară Kenton, din tonul dumitale reiese limpede că pur și simplu nu te-ai uitat cu atenție la tatăl meu. Dacă ai fi făcut-o, ai fi priceput imediat că faptul că o persoană de vârsta și cu situația dumitale i se adresează spunându-i «William» este cu desăvârșire impropriu." Deși relația tată-fiu pare una destul de rece, dialogurile lor păstrând același aer oficial, ba chiar cu o aroganță și superioritate vădite din partea tatălui, Stevens simte nevoia să păstreze ca pe o busolă acest ideal în spiritul căruia a fost crescut și pe care bătrânul majordom îl întruchipează: devotamentul total față de stăpân. De aici decurge și o anumită comoditate a pasării responsabilității pentru propria moralitate și chiar pentru propria viață către voința lordului Darlington, ale cărui hotărâri, chiar și antisemite, nu trebuie, în opinia lui Stevens, nici măcar discutate. Faptul că majordomul acceptă concedierea celor două slujnice evreice o scandalizează pe domnișoara Kenton, dar argumentul lui Stevens este unul cât se poate de simplu: "Nu trebuie să-ți reamintesc că datoria noastră profesională nu se leagă de slăbiciunile și sentimentele proprii, ci de dorințele stăpânului nostru." La un moment dat, într-o altă împrejurare, domnișoara Kenton îi face un reproș foarte concludent pentru efortul aproape maniacal al bărbatului de a-și înfrâna sentimentele: "De ce, domnule Stevens? De ce trebuie întotdeauna să vă prefaceți? De ce? De ce?". Alteori, conversațiile lor par rupte din teatrul absurd, decupate din piesele lui Eugène Ionesco: "— Mă întreb ce anume citiți, domnule Stevens./ — Pur și simplu o carte, domnișoară Kenton./ — Asta văd și eu, domnule Stevens. Dar ce fel de carte, asta mă interesează."

O piesă într-un angrenaj, o rotiță într-un mecanism (la un moment dat, însuși personajul-narator recurge la reprezentarea lumii ca o roată în care majordomii valoroși aspiră către centru) pe care, cu obstinația căii drepte, trebuie să-l creadă funcțional și chiar performant – acesta este Stevens. El nu-și va aparține niciodată, dar această stare a lucrurilor vine și cu o doză de confort. Cumva, Stevens este în ipostaza credinciosului ideal postulat de Dostoievski în celebrul monolog al Marelui Inchizitor din Frații Karamazov: degrevat de orice responsabilitate a propriilor alegeri, ghidat de fiecare dată de o instanță superioară, absolvit de povara libertății de a alege. Totuși, felul în care funcționează angrenajul pe care îl servește nu îi este indiferent. Lordul Darlington va rămâne, pentru el, un om integru, în pofida antisemitismului evident, chiar dacă tranzitoriu, pentru că această opinie îi legitimează teoria idealismului majordomilor din generația veche căreia și el, desigur, îi aparține, o generație pentru care probitatea stăpânilor a contat.

Kafkian, dar și beckettian, destinul lui Stevens e, cu siguranță, în paradigma lui "Așa nu!", însă e discutabil dacă trebuie să credem pe cuvânt această lamentare din final și această cheie pe care titlul în sine o inspiră, "Rămășițele zilei" trimițând la un moment al deplinei lucidități în care majordomul, ajuns bătrân, realizează că și-a irosit viața și se gândește să își fructifice altfel timpul rămas. Finalul pare oarecum didactic, moralizator și în ușoară contrapondere față de restul cărții. Stevens rămâne, cu toate contradicțiile, un fel de "produs de laborator", un personaj aproape spectral, care își face din autocontrol și disciplină un mod de a trăi și, cumva, din acest exces de reținere, ratează contactul cu adevărata viață. Dar, pe de altă parte, ne-am putea întreba dacă nu cumva aceasta a fost, pentru el, "adevărata viață": o viață "în interes de serviciu."