Am intrat în biserică tocmai când se încheia molifta Sfântului Vasile cel Mare. Am vrut să mă așez în genunchi să prind ultimele cuvinte din moliftă sub patrafir, dar mi-ar fi fost jenă de preotul acela tânăr, proaspăt venit în parohie. Oricum, nu el era duhovnicul meu. Îi vedeam silueta lângă altar, aplecat asupra unei bătrâne, făcând deasupra capului ei o cruce. Simplul fapt că mă gândisem să mă așez în genunchi pentru un sfert de rugăciune ca să primesc dezlegarea de a mă spovedi m-a făcut să mă cutremur. Faptele astea mici și aparent nevinovate sunt cele care îmi dau cele mai mari bătăi de cap. Încerc să mă abțin, să duc o viață morală, să mă bucur de pacea sufletului, dar gânduri ca ăsta, că aș putea câștiga timp spovedindu-mă mai repede, mă tulbură mult. Mă abat de la bunul mers al încercărilor mele. Ce să fac? Să mă întorc la muncă, știind că am păcătuit astfel, și să revin altcândva la spovedanie? Dar când să revin? Azi e Joia Mare. Mâine e ultima zi în care m-aș putea spovedi, dar oare mâine voi putea minți că m-am pregătit pentru asta, câtă vreme am vrut să mint astăzi? Și-apoi sigur șeful n-o să mă înțeleagă că întârzii și mâine. Mai bine rămân azi, până când se ridică un preot să citească molifta. Ăsta va fi primul păcat pe care îl voi mărturisi când voi ajunge în fața duhovnicului.

Am rămas pe același loc după ce enoriașii s-au ridicat, împărțindu-se în două coloane în așteptarea mărturisirii. La duhovnicul meu coada era mai mare. Am stat să privesc de undeva de la mijlocul bisericii felul în care vin oamenii și îngenunchează, felul în care se poartă dialogul cu preotul. La preotul tânăr durează mai puțin. Poate sunt mai puțin păcătoși. Mulți dintre cei cărora li s-au citit molifta sunt babe, Doamne, iartă-mă!, femei în vârstă, care nici să fi vrut n-ar fi avut cum să păcătuiască în afară de cazul în care urâciunea inimii lor ar fi fost mult prea mare. Dar de unde să știu eu ce păcate le macină sufletul? Cu cine s-au certat? Pe cine pizmuiesc? Cui le poartă sâmbetele? Mă uit la ele și îmi dau seama că gândul meu continuă să se ducă exact acolo unde n-ar trebui. Gândesc aiurea. Păcătuiesc cum respir.

Coloanele de persoane spovedite se subțiază. Curând trebuie să se ducă unul dintre preoți în altar, să primească oamenii la împărtășit. Deja câteva dintre babe s-au așezat la coadă, pe dreapta, cu lumânările pregătite. Iar celălalt preot va veni probabil să citească molifta. După mine au intrat în biserică foarte mulți. Tot așa, mai mult babe. Iartă-mă, Doamne, dar nu le mai suport. Peste tot numai ele.

La un moment dat, duhovnicul meu a făcut un semn și s-a ridicat. S-a dus în altar. Enoriașii au aprins lumânările. În lumina difuză a bisericii, aerul încărcat de fumul lumânărilor putea fi tăiat cu cuțitul. Unele babe lingeau lingurița și molfăiau după aceea conținutul. Duhovnicul meu le făcea semne să dea capul pe spate, poate chiar le și zicea ce să facă, dar eu nu puteam auzi nimic. Sunt cam surd. Asta mă împiedică să aud ce spun oamenii în spovedanie, altfel nu cred că m-aș abține să trag cu urechea. Oricum, e păcat să asculți spovedania cuiva. Îi iei toate păcatele mărturisite. Așa se spune. Eu nu aud bine, deci am scăpat de aceasta ispită. I-am spus odată duhovnicului meu acest gând care îmi apare când vin la spovedanie. Iar el mi-a spus că post e atunci când ai frigiderul plin și te abții, nu atunci când e gol și rabzi. Probabil voia să spună că n-aș fi păcătuit doar dacă m-aș fi abținut de la a trage cu urechea.

Șirul de enoriași a ieșit din biserică, fiecare cu lumina aprinsă, ca într-o procesiune stranie. Dar biserica se făcea și mai neîncăpătoare pentru oamenii care intraseră după mine. Eram primul în ordinea pentru moliftă, iar din vechiul grup au mai rămas vreo patru-cinci nespovediți. Asta ar însemna, la ritmul în care merg lucrurile, că dacă preotul tânăr va citi în cinci-zece minute molifta, în patruzeci-cincizeci de minute sunt spovedit și în cel mult o oră pot pleca la serviciu. Ar fi ok, altfel șeful se va supăra dacă întârzii prea mult. Instinctiv m-am uitat la ceas și am văzut că îmi expiră parcarea. Parcometrul e la doi pași de biserică. În două minute bag fisa și mă întorc. Plec nu înainte de a vorbi cu băbuța de lângă mine că mă întorc imediat.

– Mergi, maică, îmi zice, le voi spune oamenilor că erai aici.

Ies pe grabă și ajung la parcometru. Ar trebui să fie simplu, dar în fața mea e un străin care nu are fise. Îi dau eu, dar nu se descurcă. Îl ajut. Bag și eu fisele. De acum poate să dureze și două ore, am parcarea plătită. Am fost un idiot să cred că o să pot să mă spovedesc și să mă împărtășesc într-o oră. Vin repede în biserică, dar îmi dau seama că lucrurile n-au mers cum am gândit. Duhovnicul meu a citit molifta imediat după ce a ieșit din altar. Cei mulți erau deja așezați în coloane, așteptând să le vină rândul la spovedit. M-am apucat disperarea. Am de așteptat mai mult de două ore. Dar stau, n-am încotro. Nu pot pierde și ziua de muncă de mâine. Apoi, în Vinerea Mare vin mai mulți. Totuși, popii par să îi dea acum pe păcătoși pe feed forward. Merge destul de repede. Poate că popii, iartă-mă, Doamne, n-au timp de balivernele babelor. Cu cine s-au certat. Pe cine au vorbit de rău. Că nu s-au putut abține să guste ceva, ori că nu puteau să nu mănânce de dulce că sunt cam bolnave. Cine nu le știe pe babele astea? Toate-s la fel! Doamne, iartă-mă. Mi-a spus duhovnicul, și nu o dată, că atunci când intru în biserică la spovedanie trebuie să spun rugăciuni și să-mi abat gândul de la orice e necurat. Dar cum să te abții când în fața ta e chiar tânăra asta în colanți? Vrând-nevrând privirea alunecă. Mă uit la icoanele de pe pereți și parcă ochii tuturor sfinților sunt îndreptați nu spre mine, pentru a mă urmări cum o fac adesea, ci spre fundul ei.

Bine că merge repede, mi-am zis să prind curaj.

Preotul tânăr a ieșit să împărtășească deja un grup de oameni. Coloanele s-au rărit, dar în spatele meu sunt alții, mulți. Mai mulți parcă. Duhovnicul, așezat pe scaunul său, e aplecat peste o enoriașă. Din nou fum de lumânări. Simt că mi se face rău. Aerul e și mai dens. Privesc spre altar și văd fumul tot intrând în lumânări ca duhul în lampă. Mai e cam jumătate din mulțime. Poate că în jumătate de oră, cel mult o oră, lucrurile se vor așeza. Voi intra pe flux. Odată spovedit, celelalte lucruri curg repede. Trebuie să am răbdare. Să nu mă ia gândul necurat. Mi-a revenit pulsul când am văzut-o pe fata în colanți aplecându-se. Îi venise rândul la duhovnicul meu. L-aș fi tras de limbă pe duhovnic. Dar el de unde să o știe? O să încerc să fiu atent când îi rostește numele preotul la împărtășanie. Dar ar trebui să fiu foarte aproape să o aud. Până atunci, aștept. A cam expirat timpul de învoire. Nu mai pot pierde mult timp prin biserică. Sunt primul la noua rundă pentru moliftă, e clar. Sper doar să nu mă sune șeful între timp.

Coloanele se micșorează, dar eu deja am fost luat cu asalt. Doua babe m-au flancat, trecând în față. Am vrut să înaintez, dar babele au strâns rândurile. N-am chef să pornesc un scandal în biserică. Mă ia cu furnicături. O babă gheboasă se întoarce spre mine și își sucește gâtul cât îi permite coloana. Duhovnicul meu râde. Fata cu colanți e printre primii la împărtășit. Se ridică și duhovnicul. Timpul curge repede, dar eu am furnicături. Ce îi spun popii? Am adunat prea mult în ultimele ore. Sunt prea agitat. Mă va întreba cum mă simt sufletește. Îi voi spune că am progresat? Da, îl voi minți. Dumnezeu mă aude că am cele mai bune intenții, dar că totul mi-a mers prost în această dimineață. Duhovnicul iese cu potirul. Îl privesc cum împarte trupul și sângele Domnului. Abia aștept să înghit acea linguriță. Nu mi-am băut cafeaua azi dimineață. Doar trebuia să iau Sfânta Împărtășanie pe stomacul gol. Sunt prea agitat fără cafea, cum aș fi dacă aș fi băut-o? Dar dacă mă oprește poliția să suflu in fiolă? mă întreb brusc. Doamne, ce prost pot fi uneori!

Duhovnicul se întoarce la loc. Se așază pe scaunul lui și primește o babă. Nu înțeleg logica popilor. Cine ce face, cum face. În ce ordine. Mă uit insistent în jur. În fața mea sunt deja vreo zece babe. Una mai îndârjită decât cealaltă. Sunt deznădăjduit. Cândva se va încheia și această zi. Preotul tânăr se ridică și vine spre noi. Urmează să ne citească molifta. Ne așezăm în genunchi. Alte babe au avansat pe flanc. Sunt prins ca în capcană. Baba din fața mea se dă cu fundul înapoi. Preotul tânăr întinde patrafirul. Nu ajunge la mine. Stau cu capul plecat, simțind cum cartea sfântă, așezată pe patrafir, urmează să prindă glas prin vocea popii. Și atunci sună telefonul. Am uitat să îl pun pe silențios. Preotul tânăr mă scoate din mulțime și mă trimite afară. Ies fără să răspund. Soneria mea e groaznică. Sunetul despică în fâșii fumul lumânărilor. Ies din biserică, privit de toți, ca ultimul păcătos. Apoi nu mai știu nimic în afara faptului că soarele e destul de puternic în aprilie și că simt că mă scurg.

Când deschid ochii sunt în biserică. Nu e nimeni în jur. Din altar iese duhovnicul meu.

– Ai venit să te spovedești? mă întreabă.

Îl privesc fix și nu știu ce să răspund. Ar fi ultima șansă să mă spovedesc în Postul Paștelui. Ultima șansă să mă spovedesc. Mâine chiar nu mai pot să lipsesc. Dau să răspund, dar cuvintele mele nu iau glas. Deschid gura și din ea iese un fum gros, ca din lumânările cu ceară în așteptarea împărtășirii. Iar fumul acesta mă cuprinde încet, încet. Se așază ca un zid între mine și duhovnic. El are o lumânare adevărată în mâini, și lumânarea pare să înghită fumul și să facă lumea mai limpede, mai senină.