1.

Prietene, dac-ai ști acum cât de mult se gândește lumea la tine, te-ai întoarce și i-ai fute un pumn în muie celui care duminică seară s-a sinucis.

E 02:00, mă duc de unul singur până la non-stop și-mi iau o sticlă de Căpitan. Între timp, se face 02:13 și mă chinuie o nevoie sinistră să beau, să beau ca un porc, până-mi culeg chakrele din wc. De fapt, nici măcar nu l-am cunoscut atât de bine pe Pavel, nu știu de ce mă lovesc toate astea acum: poate de la alcool.

2.

Am subestimat mult timp alcoolul, până în dimineața asta, în care m-am trezit mahmur și am căutat cu disperare sticla de apă de lângă pat, luând mai apoi o gură sănătoasă, ca dintr-o perfuzie. Pe moment, am dubii. Nu mai știu dacă am băut din sticla în care mă pișasem cu o seară înainte sau din cea pregătită special pentru setea care avea să vină. O simt în rinichi cum se strânge, cum se chinuie.

Nu mă victimizez și nici nu suport oamenii care se victimizează. Căci fiecare dimineață e mereu optimistă, la fel de optimistă, când mă trezesc puțin buimac și cu sângele filtrat, cu chakrele regurgitate, pe moment, când serotonina mă bubuie în moalele capului, și o aștept pe Vera să-mi scrie (Tu ce faci, băi Patreze, băi prostu’ satului?; Uite bine, optimist, te-aștept să-mi scrii, de-aici, ca din burta unui animal. A trecut ceva de când nu ne-am mai văzut. Să știi că am multe lucruri interesante să-ți povestesc, și nu vei simți că-s mahmur, nici măcar pentru o secundă).

Recent, mi-am lăsat iubita, cu care am fost 3 ani, pentru o tipă cu vreo 7 ani mai mare, pe care am găsit-o pe Facebook și care mi-a părut interesantă. M-am gândit din prima la clișeul ăla eșuat cu "nu lăsa vrabia din mână pentru cioara de pe gard" și, ce-i drept, n-a făcut mare diferență. Vreau să cred că nu mă interesează prea mult, diminețile oricum merg la relanti, ușor, dar sigur: aceleași dimineți îngrășate cu miros de rufe uscate pe sârmă, până la osificare. Diferența e că azi am conștientizat, dis-de-dimineață, suicidul lui Pavel. Sincer să fiu, nici nu știu cine-i mai exact Pavel. Îl întâlnisem de vreo câteva ori în anumite contexte și mă obișnuisem cu figura lui. E greu să accept faptul că e gata, că a dispărut. Și a dispărut dintr-un context pe care oricum plănuisem să nu-l mai frecventez, încă de când am rupt-o cu Angie.

Deschid plasa de țânțari și scot capul pe fereastră să mai fumez o țigară. Obișnuit să dorm în pielea goală, las realitatea să mă privească de afară, să-mi scaneze punctele de echilibru. Între timp, mai uit de Pavel.

3.

În fiecare zi la prânz, mă văd cu taică-miu la o cafea. Vorba vine, că de fiecare dată întârzii vreo jumate de oră, iar el mă așteaptă la fel, cu barba în toate părțile și cu ochelarii de soare pe ochi, fumându-și țigările slim și vorbind cu o femeie pe whatsapp. Azi e numai bine, că am timp să-mi revin din mahmureală, să mai inventez câteva bârfe. În orice caz, m-am obișnuit cu latura sa de big time texter. Inițial, îl luam cu retorici despre cât de pueril și de prost-gust e să trimiți mesaje unei femei cât timp stai cu fii-tu la masă. Însă acum e ok, m-am obișnuit, îl văd mereu fericit și dându-mi sfaturi de viață, la mișto:

Patreze, femeia trebuie, mai întâi, futută.

Dă-i, tată, sub coadă! Lasă, că la vârsta ta, astea-s relații de prietenie. Ai și tu o prietenă cu care mai ieși.

Nu te mai gândi atâta la planuri de viitor! Lasă, că-n viață toate vin cu timpul. Ce tot ne gândim noi de pe-acuma?

sau

Patreze, în viață-i importantă libertatea, iar tu semeni cu tac-tu.

Cred că nici el nu le mai filtrează. Bănuiesc că de la o vârstă, omul preferă starea de plutire și să-și trateze propriile eșecuri cu lejeritatea unui schimb de vorbe la cafea, cândva pe la ora 12: franțuzește. Îl iubesc foarte mult, iar vără-miu, când a spus că Zeno e un mare troll, n-a făcut altceva decât să-mi umfle acest sentiment de maximă mândrie.

La un moment dat, tata i-a împrumutat lui vără-miu mașina: o răgălie de logan, cândva alb, căci la momentul discuției era, și este în continuare (nici n-ar renunța la pericolul ăla de mașină), descompusă de rugină, ca măseaua unui bețiv. În fine, vără-miu, căruia viteza-i pompează sângele în glande, a abuzat de capacitățile sărmanului automobil, iar capota s-a desprins și s-a izbit, sfărâmându-i parbrizul.

Păi și ce-ai făcut, Titi? Nu te-ai speriat?

Bă... am văzut deodată alb și nu știam de ce pula mea văd alb.

Atunci când i-a trimis o poză cu mândria lui pe patru roți, moșul i-a răspuns foarte moale și concis:

Băi, Titi, prinde și tu capota aia c-o sârmă și mergi și tu mai încet de-acuma...

Îl iubesc pe tata. Seamănă cu un regizor italian, cu un cowboy bătrân, cu un țar rus, încă nu m-am hotărât. Mereu îmi face cinste cu câte o cafea:

Hai, că-ți face tata cinste! Auzi bre, da’ mai dă și tu doi lei, ca să iau două!

Nu cred că mi-a citit vreodată poemele și mă bucur pentru el. Azi m-a chemat să stăm la o cafea în balcon, să ne fumăm țigările.

Auzi, tata? Știi cum se spune mai nou la țigare? Mijarettă...

Își ridică privirea din telefon, iar apoi îi cer un sfat în legătură cu Vera.

Treaba ta.

La final îi zic de Pavel, pe care nici el nu-l cunoscuse, dar al cărui gest mă băgase într-o stare de încordare, de disfuncționalitate.

Băi, băiatule, băi...

Cred că de la femei. Am înțeles, oricum, că nu-l înmormântează.

Și a urmat o întreagă polemică despre cât de înapoiată e Biserica:

La catolici sigur nu-i așa, că ăia-s deschiși la minte. Apăi n-au înțeles că depresia-i o boală și că vorbim de MORBIDITATE!

Și liniște... Din balcon, o aud pe bunică-mea, cum îl ceartă pe bunică-miu, cu care împarte același televizor, pentru că se uită toată ziua la snooker, iar ea nu mai apucă să-și vadă telenovelele. După ce-l ceartă vreo două minute, bunicu-i răspunde cu aceeași diplomație trucată pe care a preluat-o și tata:

Da’ mai taci, uăi, femeii, uăi...

Timp de o oră, se aud drame indiene. Închid notificările telefonului și ascult traficul aglomerat, las claxoanele să mă înghită.

4.

În perioada asta a anului sunt destul de liber, așa că, după ce termin de băut cafeaua la taică-miu, obișnuiesc să o vizitez pe mama. E foarte greu să înțelegi programul unui cercetător la început de drum, ba mai mult, când mă întreabă lumea cu ce mă ocup, iar eu le răspund, parcă le trece pe lângă urechi: cercetător nu doar că rimează, ba chiar e foarte aproape de cerșetor, de poți spune că s-au mai adăugat, la panaramă, câteva litere în mijlocul cuvântului, ca să se amuze lumea, sfidând economia limbii. Recent, atunci când Vera m-a prezentat prietenilor săi (cu toții corporatiști logodiți sau căsătoriți), le-a spus că Patreze e poet, că se ocupă cu scrisul, fapt care e mult mai rău decât toată povestea cu cercetarea. În orice caz, le-am povestit pe scurt despre cercetările mele, despre avangarda rusă, însă faza cu poetul parcă a fost mai ușor de ingerat.

Mama stă în continuare foarte aproape de tata și, oricât de mult aș evita autobuzele la ora 5 după-amiaza, mă așez în stație, îmi aprind o țigară și încep să fumez leneș.

În autobuz, mă întâlnesc cu proful meu, care-mi conduce de doi ani încoace doctoratul. Îi dau cartea mea (pe care o aveam din întâmplare la mine, nu din egofilisme) și-i zic că, de acum încolo, vreau să scriu ca Stephen King, pentru că, îi recunosc, în ultima vreme am devenit cam oportunist, iar toată faza cu poetul și cerșetorul a început să mă cam lase rece. Îmi spune, mai apoi, că nu demult, a divorțat. Încep să-l văd mic, mai ghemuit decât de obicei, foarte curios în privința cărții. Și nu pot să nu mă gândesc la divorțul alor mei, atunci când le intermediam certurile, iar tata-i zicea mamei: Băi, Doris, băi... E mai matur copilu’ decât tine... Îl simt la fel de mic ca pe colegul ăla posomorât din prima bancă. Îmi spune că în seara asta se vede cu niște prieteni la o bere, iar eu simt nevoia să-i vorbesc de sus, să-i fac cinste cu o bere. La final, mă expediază:

Mai am 25 de minute până vin prietenii mei, deci numa’ bine, am timp să mă delectez cu poemele tale.

Trei zile mai târziu, urma să mă cheme la el să-i dau, din nou, cartea și să bem o jumate de kil de vodcă. M-am dus.

De când sunt la doctorat, mi-am format prostul obicei de a scrie noaptea sau de a lucra trei zile în continuu ca descreieratul, ca mai apoi să o frec zile întregi prin oraș sau pe la seri de poker în apartamentele prietenilor, așa că vizitele la mama se transformă și într-un ritual culinar, atunci când, de cele mai multe ori, acolo iau prima masă din zi. De obicei, nu mănânc dimineața, spun eu, din rațiuni de dietă. Când intru în casă la maică-mea, suicidul lui Pavel începe să pară ceva de domeniul trecutului. Apartamentul e foarte luminat, mult mai luminat decât al meu, iar dezordinea, care în mod obișnuit m-ar fi stresat teribil, o simt aproape.

Îi povestesc de Pavel, a cărui moarte s-a transformat, pe parcursul zilei, într-un soi de bârfă bombastică și care-mi servește drept substitut pentru viața mea realmente fericită. Nu prea-i pasă. Se învârte dintr-o parte într-alta a camerei, iese din casă și se duce la vecini, se întoarce, iar procesul continuă cât timp stau la masă. Înainte să plec, bat la ușa vecinei și-i zic că vreau să o iau spre casă, pentru că în jur de 8 urmează să mă văd cu Vera.

Cum, băi mamă, s-a sinucis? Cine?

Nu știu să-i răspund exact cine. Pe moment, mă fâstâcesc și-i spun:

S-a întins pe șine și a așteptat să vină trenul. Tu-ți dai seama, ce sânge-n coaie tre’ să ai, ca să rămâi acolo, atunci când vine trenul și începi să simți cum vibrează pământul?

Mai apoi, mă întreabă ce face Vera, căreia-i spune corazón, ca o glumă răutăcioasă, încă de când i-am zis că e cardiolog.

Habar n-am. Bănuiesc că are treabă, femeia-i ocupată. Săptămâna asta nu ne-am văzut deloc, poate în seara asta...

5.

Încă dinainte să o las pe Angie pentru Vera, pe care, în realitate, nici măcar n-o cunoșteam, n-am încetat să mă gândesc la cât de iubit sunt de fapt. Poate că aveam nevoie de o pauză. Cu Vera m-am văzut prima dată într-o zi de joi, întâlnire la care a stat destul de puțin, așa cum avea să se întâmple și în celelalte zile de joi, pentru că doar atunci o lăsau mai liberă de la spital. Chiar și așa, întâlnirile cu ea încă mă fac foarte fericit, poate pentru că nu-mi spun, de fapt, nimic și nu-mi ating în niciun fel punctele de echilibru. Paradoxal, însă, cum tot acest raport se răsfrânge în persoana ei, iar treaba asta-mi taie adesea respirația.

Pe seară, odată ajuns acasă, începe să plouă. Dau drumul la muzică, Leo Cohen sau Pino Daniele, și încep să mă pregătesc pentru întâlnirea cu Vera. E un întreg ritual, pe care l-am asimilat cu totul și care-mi pune gândurile în punctul mort: de fiecare dată mă bărbieresc, chiar dacă m-am bărbierit deja cu o seară înainte. Când ajunge, Vera începe să-mi povestească de cazuri medicale. Eu fac o cafea și nu prea o ascult, însă țin să-i spun de fiecare dată că o apreciez și că ar trebui să aibă grijă de ea. În realitate, nici nu mă interesează dacă mă întreabă sau nu ce fac, sau cum mi-a fost săptămâna. Discuțiile sunt destul de evazive și de cele mai multe ori intelectualizante, mai ales atunci când mă străduiesc să-mi dau cu părerea despre cât de prost se simte ea după o zi întreagă petrecută la spital.

Ne bem cafeaua așezați pe canapea și, fără să vorbim prea mult, începem să ne futem. Sexul durează destul de puțin, o văd că se simte dorită. E liniște, iar eu mă duc să fumez o țigară. Deschid geamul, ploaia s-a oprit și las răcoarea serii să-mi descărneze nările, să-mi strângă pleoapele. Când mă întorc, ne futem a doua oară. La final, mă trage sub pătură și-mi sărută mâna.

Într-o relație cu tine, să știi că m-aș simți responsabilă.

Cuvintele ei mă ocolesc, le tratez cu lejeritate, uneori cu superioritate. Nu știu de ce, dar n-am simțit încă nevoia de a-mi dezvălui latura scabroasă în prezența sa. În realitate, oamenii de 30 de ani sunt incredibil de proști. Sub pătură e, totuși, cald și e prima dată când părul ei creț nu mă stânjenește, ba chiar mă gâdilă pe sub piele, îmi răsucește axele corpului. Peste puțin timp, se îmbracă și pleacă. La final, mă sărută violent pe obraz. Știam în sinea mea, așa cum am știut mereu, că șirul ăsta de zile de joi nu are să continue prea mult. O conduc până la taxi, iar apoi îmi privesc reflexia în baltă: afară s-a întunecat și toată lumina se amestecă în bălți, în asfalt.

Dau să mă spăl pe față. După o zi întreagă, palmele-mi miros diferit, iar atunci când mi le apropii de ochi, pleoapele au altă textură. Noul meu miros îmi îngrașă iubirea în nări, până la obezitate morbidă, până la imobilitate. Chiar aș fi vrut să-i zic de Pavel, poate aș fi sensibilizat-o în vreun fel.

Iau sticla de vin din frigider și urc în uscătorul blocului, unde seara obișnuiesc să mai fumez câte o țigară, ca dimineața să nu duhnesc a tutun, a crâșmă de cartier. Deschid telefonul și intru pe contul de instagram al lui Pavel. Dacă inițial mă lăsa rece, pentru un moment am început să-l văd în viață, acolo, pe ecranul meu albastru și minuscul.

Oare să-i trimit un mesaj? Dacă pot, înseamnă că cine știe... Mane, nu mai durează mult, iar în câțiva ani o să ne uităm la pozele tale așa cum ne uităm acum la alea din 2015, de când am terminat generala.

Fram, și unde morții mă-sii ni se duce toată iubirea? Cine morții mă-sii mai are grijă de mine? Că vorba aia... sunt și eu un bărbățoi și-am uneori impresia că cer prea mult.

Mă gândesc să o sun pe Vera, să o întreb dacă a ajuns cu bine acasă. Până la urmă, am lăsat-o așa, e femeie în toată firea. Fără să-mi dau seama, adorm în uscător, îngropat într-un morman de rufe. Mâine e vineri, iar de aici nu se aude alarma.