
Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.
Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

A treia casă era o clădire veche, cu doi stâlpi la intrare. Am sunat, dar n-a răspuns nimeni. Poarta era deschisă. Câteva plante se legănau în grădină. Erau chiar plante adevărate, pe care cineva le udase recent. Am urcat scara și-am strigat cu voce anemică:
— E cineva acasă, vă rog?
Totul părea pustiu. Am împins ușa și s-a deschis.
Casa era un depozit de obiecte diverse, mai ales măsuțe și biblioteci, acoperite cu teancuri de cărți, de reviste și de hârtie scrisă mărunt. Deasupra zăceau statuete metalice, puse acolo ca să nu zboare paginile. Un fotoliu acoperit cu blănuri trona în centrul camerei, indicând locul în care probabil stătea cel mai des stăpânul casei. Inima îmi bătea nebunește. E cineva aici? am întrebat, aproape în șoaptă, temându-mă imediat că o să apară stăpânul casei, pe care mi-l imaginam exact ca pe Platanos, supărat c-am dat buzna.
Cu siguranță o să mă ia la întrebări. Dar dacă aveam să mă întâlnesc chiar cu el, fostul Iulian, politicos, cu haina lui valoroasă, din catifea, întrebându-mă cine sunt? Era imposibil să fi uitat! Deși...
Aveam impresia că sunt privit, cu toate că în încăpere nu se vedea nimeni. Un perete era galben cu un imprimeu cenușiu, iar de undeva, din partea de sus, niște ochi imobili priveau în direcția mea. Am înlemnit în mijlocul camerei și îmi dădeam seama că nu aveam putere să mă întorc și s-o iau spre ieșire. O voce clară s-a revărsat din tavan:
— Pe cine cauți, tinere? Ai treabă cu mine?
Tinere! Față de puști, cum mă numise tipul cu telefon, mi se părea aproape pompos. Poate că impuneam oarecare respect. Un moment lung de tăcere a crescut între noi, apoi am spus că îl caut pe Popescu, iar vocea mi-a răsunat ca într-o casă pustie.
Zidul părea să se miște. Rotocoale de ceață se desprindeau din ziduri, iar treptat mi-am dat seama că o siluetă scheletică venea către mine, un fel de om în jurul căruia se rostogoleau șuvițe de fum și fluturi minusculi.
— Cine mă caută? a întrebat scheletul, care înțelegeam că este Popescu.
Între timp, ceața care îl însoțea se limpezise, vedeam bine, erau rămurele rahitice, un fel de licheni de uimitoare lungime, care acum se pliau pe corpul acelei ființe ciudate.
Când s-a așezat în fotoliu, arăta ca o persoană din timpuri vechi, un bătrân îmbrăcat într-un halat elegant. Toată partea lui vegetală era lipită de el ori dispăruse printr-un truc magic.
— Sunt prieten cu… Am evitat să spun Platanos, ci am șoptit cu jumătate de gură: cred că îl chema Iulian înainte de transformare.
Doina Ruști este prozatoare "de primă mărime a literaturii de azi", după cum o numește Nicolae Breban , "de mare talent și intuiție", în opinia lui Norman Manea , distingându-se printr-un stil puternic și vibrant. Romanele și povestirile ei sunt premiate, traduse în mai multe limbi și studiate în școli. Opera sa se remarcă prin îmbinarea fantasticului și a realismului social dur, romanul său de referință fiind Fantoma din moară (2008), ficțiune puternică despre comunismul românesc, roman inclus în neogoticul postcomunist, atât în Enciclopedia lui J. A. Weinstock, de la Routledge, cât și în Studies in Gothic Fiction, Zittaw Press. Venind tematic în completare, Ferenike, romanul cel mai personal, este o ficțiune politică, autobiografică (Humanitas, 2025). La fel de apreciat și poate cel mai cunoscut roman al său este și Lizoanca la 11 ani )(2009), roman despre prostituția infantilă, ca stil, comparat de critica occidentală cu Ciuma* lui Camus (Il Libero), cuprins în multe programe europene (între care la Școala Doctorală a Universității Barcelona). De largă popularitate se bucură trilogia fanariotă, compusă din romanele Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii (The Book of Perilous Dishes*) și Homeric, romane care explorează imaginarul balcanic, într-o formulă originală, fabulatorie și de actualizare a istoriei. Mircea Muthu i-a dedicat un capitol în cartea sa, Balcanismul literar românesc. Mai multe aici