De fiecare dată când aterizez la București, am senzația acută a catastrofei imediate. Se instalează vag din avion, când pilotul anunță temperatura și ora la sol, iar dacă are puțină tandrețe sau poate sadism - încă nu-mi dau seama - ne urează bun-venit acasă. Și dacă, evident, nu confundă Bucureștiul cu Budapesta. Ei bine, atunci îmi devine limpede că nu mă pot întoarce. Ezit mereu pe scara avionului, cu aerul unui arici buimac care vede brusc o luminiță. Am gesturi nătânge, îmi strâng poșeta la piept ca o femeie de la țară care are banii de răsaduri și cobor scările săcâitor, îngrozitor de lent încât provoc, invariabil, o serie de reacții. Fie ,,haide doamnă, că îmbătrănim aici", ,,ne mișcăm si noi?" ori ,,pardon, coborăți?" De parcă aș avea opțiunea să nu.

În aeroport e puțin mai bine, ca-n orice spațiu liminal. Probabil și în purgatoriu îți păstrezi ceva optimism. În buna mea credință prostească, mie îmi place Otopeniul cu mirosul lui de foietaje râncede, corpuri încălzite, scaune de plastic și parfumuri fel de fel. Iar noul terminal, cu albul lui metalic, septic, anunțând un spațiu frumos, civilizat, corect, ca o promisiune electorală pare mai degrabă transplantat în prelungirea terminalului vechi, nu o continuare firească. Am văzut multe aeroprturi la viața mea, dar în niciunul nu am simțit că rănile mele sunt mai atent pansate ca în Otopeni. Ultima dată, după un voiaj de cuplu absolut catastrofal, culminând cu o ceartă șoptită, dar plină de meschinării cât a durat zborul Amsterdam-București, un porumbel intrat cine știe cum în aeroport, survolând atent zona de primire bagaje, mi-a gratificat fostul iubit pe păr și pe sacoul bleumarin. Atunci am știut trei lucruri: că porumbeii chiar își merită cu prisosință rolul de mesageri ai păcii, că rugăciunile sunt mai ușor auzite în avion, probabil criteriul proximității funcționează și că, în fine, trebuie să mă despart de Victor chiar și pentru că a tratat incidentul fără pic de umor. Am mai știut, sigur, un lucru: că am ajuns la București, locul în care până și porumbeii sunt de partea mea.

Drumul spre casă e întotdeauna cel puțin aventuros pentru că locuiesc în fosta mahala Amzei, acum un spațiu mozaicat, doldora de cafenele hip, restaurante cu bucătării fusion, câteva tarabe cu legume obscen de scumpe din fosta piață și mașini parcate după principiul jocului Tetris. De fapt, simt că sunt acasă încă de pe Ana Ipătescu, cel mai frumos bulverard al orașului, rebotezat în tradiție toponimică sexistă Lascăr Catargiu. Iubesc prea mult acest bulevard ca să las acest amănunt deloc irelevant să-mi altereze emoțiile, îl iubesc in integrum, fără breșe: în toate anotimpurile, chiar și când vara se prăbușește pe străzi, zi și noapte, când e gol sau când e invadat de mașini și nu i se mai aude respirația. Pe Catargiu m-am plimbat la braț cu tatăl meu când aveam discuțiile cele mai complicate, dar și cele mai tandre, mi-am plimbat iubiții, copilul, tristețile, bucuriile, spaimele, mirările, micile drame, recapitulările autobiografice, chiar și intrigile sau planurile de răzbunare. Și întotdeuna bulevardul mi s-a așezat molcom la picioare, ca un labdrador, și a făcut ca totul să fie mai mic, mai simplu, ca tristețile să se dilueze, bucuriile parțiale să se rotunjească și ideile sofisticate de răzbunare să facă-cale întoarsă. Pe Catargiu am mărșăluit la multe prosteste, bulevardul a primit mulțimi de oameni, scandări, pancarte și nu a protestat nicodată. Dacă ar fi om, acest bulevard ar trebui canonizat.

Revin în Amzei că de acolo plec întotdeauna. A făcut o treabă bună Amza Neacșu, când a ctitorit Biserica acum două secole, ca o siluetă albă și tutelară a cartierului, cu gardurile ei feroase de care doar eu știu am atârnat la nunta Iuliei când am aruncat cu semințe de chia în loc de orez. Au divorțat după 6 luni, deși aburii sentimentelor se risipiseră dinainte de nuntă. Cum vina mă urmărește ca o umbră, cred că de la semințele mele de chia li s-a tras. Pe străduța perpendiculară - blocul în care a locuit Nichita Stănescu, cu o pizzerie minusculă la parter și un magazin rusesc cu cele mai bune vinuri georgiene, un salon cu manichiuriste ucrainene și un restaurant kosher, cred că printre puținele din oraș. Nu știu ce are crede poetul despre asta, dar mie îmi pare un parter de bloc geostrategic. Vis-a-vis, celebra patiserie cu merdenele, loc de pelerinaj pentru hipsterii orașului. De multe ori mă opresc acolo, dar niciodată pentru merdenele, marea mea slăbiciune sunt cornulețele cu nucă. Seamănă cu cele pe care mi le face bunica mea, semiluni pudrate pe care le decupam împreună din aluat dulce cu marginea unui pahar în timp ce ea îmi povestea, ca o Șeherezada fără deadline, despre semiluna de pe steagul Turciei și despre cruciade. Acum, când decupăm cornulețe din ce în ce mai rar, nu mai povestim deloc despre războaie sfinte, ci bunica mea încearcă să mă pregătească pentru o lume din care ea nu va mai face parte. O lume pe care eu nu o voi înțelege niciodată.

Când ajung pe scara blocului meu, printre cele mai vechi din oraș, cu scară art-nouveau și lift ca de spital, cu uși pe ambele laterale și miros de vagon CFR, știu că sunt acasă, acasă în București, orașul în care până și porumbeii sunt de partea mea. Și mai știu ceva, că oricât de grele mi-ar fi întoarcerile, orașul asta necruțător, dezolant pe alocuri, impetuos, torturat, care ne doare în fiecare zi când e în grija unor primari lamentabili, care ne strivește dar ne și vindecă, ne face rău și ne face bine, mă primește întotdeauna ca o bunică pasionată de istorie care îmi șoptește: pe aici nu se plânge!