Nu știu dacă l-am cunoscut pe Eminescu prin profesorul meu de literatura română sau, mai degrabă, mi-am cunoscut profesorul prin operele lui Eminescu pe care le-am studiat în anii de liceu. Și pe care profesorul meu le-a predat cu pasiunea geniului fascinat de idealul său și cu o admirație contagioasă pentru poetul romantic.

Îl văd și acum pe Domnul Profesor... Era un bărbat nu prea înalt, cu trăsături fine, cu o gură mică, de copil gânditor. Cu niște ochi albaștri și vii, când scânteietori, când meditativi, lăsând să se întrevadă, dincolo de suprafața lor, adâncuri ca de ocean.Cu părul blond, pe care îl purta "eminescian", spuneam noi, adică ceva mai lung decât îl poartă, de obicei, bărbații. Îmbrăcat mereu în costum și cu cravată, avea aerul unui profesor din alte vremuri sau din afara timpului. Pășea în clasă parcă direct dintr-o carte sau din tărâmul solitar al cugetării și pe chip i se citea mereu o maximă concentrare care îl făcea să pară absent de acolo de unde era. Eram convinsă că altundeva, în cine știe ce zone ale spiritului, era pe de-a-ntregul prezent.

Avea o delicatețe sufletească ieșită din comun, un soi de gentilețe nobilă, dublată de o extraordinară modestie. Știam cu toții că, la fiecare oră, în fața noastră se afla un reputat eminescolog dar, cu toate acestea, își exprima cu atâta simplitate calitățile intelectuale, încât ne fascina la fiecare apariție. Știam că profesorul nostru era mai mult decât atât, și asta ne trezea o plăcută admirație. Și ne miram cum de toată știința sa de carte, pe care noi o bănuiam infinită, ca a bătrânului dascăl din cunoscutul poem eminescian, încăpea între pereții sălii noastre de clasă. Ne uimea faptul că se ridica de la masa de scris, unde ne imaginam că luau naștere cărțile care-i purtau semnătura, doar pentru a ne preda nouă. Iar când făcea asta, mai ales când ne vorbea despre Eminescu, plimbându-ne prin mitologie, filosofie, istoria religiilor, prin toată cultura lumii, o făcea cu însuflețire și cu pasiune. I le citeam în priviri, căci vorba domoală le ascundea discret. Uneori, recunoșteam în ceea ce ne spunea o ironie fină pe care ne plăcea să o numim "Witz", ca parte a personalității romantice pe care i-o atribuiam profesorului nostru.

Domnul Profesor a fost și mentorul meu în pregătirea pentru olimpiada de literatura română. De la dumnealui am învățat ce înseamnă lectura calitativă și sistematică sau câte straturi de înțelesuri și, deopotrivă, de frumusețe poate avea un text literar. M-a învățat să intru în dialog cu un text citit și să cred în emoția pe care mi-o transmite. Să am curajul propriilor idei și al cuvântului așternut pe foaia albă. Cu generozitate, m-a ajutat să descopăr mentori de idei care mi-au oferit reperele culturale și axiologice atât de necesare dezvoltării mele la vârsta adolescenței, dar și de-a lungul întregii vieți. Nu pot să uit cât de frumos și de natural le-a introdus în zona mea de căutări pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga (pe care aveam s-o cunosc în mod direct cu prilejul olimpiadelor naționale) și studiile acesteia despre Eminescu, despre umanism, despre cultură, în general, și despre arte, în special.

*

De când am terminat liceul și până acum, când le predau eu însămi elevilor literatură, Eminescu și opera sa au rămas strâns legate de profesorul meu, Theodor Codreanu. Mă bucur că, prin mine, Domnul Profesor le vorbește adolescenților de astăzi despre vremea care trece și vine și în care trebuie să încapă toate experiențele care ne fac oameni. Despre cartea care instruiește și tămăduiește. Despre faptul că nu devenim noi înșine decât citind. Despre îndrăzneala de a gândi, de a pune totul sub semnul întrebării. Mai puțin faptul că, printre profesorii noștri, există unii care sunt mai mult decât atât, pentru că dau sens căutărilor noastre.