Nu ești bucureștean, așa-i?!, întreabă șefa de scară, convinsă că oricum știe răspunsul, iar eu clatin din cap, nu, nu-s bucureștean get-beget, dar problema la zi e că schimbarea țevii din bloc ne lasă patru zile fără apă, și mi se pare cam mult, asta aș vrea să spun, dar președinta asociației știe ce-nseamnă să fii bucureștean, iar eu nu, și mi-o zice pe un ton savant, ca la Academia Română, în timp ce eu scrâșnesc din dinți și-mi vine să-i dau în cap cu Bucureștiul ei și să-i zic de faptul că-n blocul nostru fiecare locatar are bormașină, asta o însemna să fii bucureștean, iar unealta diavolului e sensibilă la stările celorlalți vecini și e folosită fix când te relaxezi sau te doare capul, dar nu mai rar de o dată la trei zile, de mă și mir că mai e vreun perete întreg în bloc, dar probabil bucureștenii nu dau doi bani pe-un viitor cutremur și i-aș mai zice de trotuarul dintre Plaza și Afi pe care merg zi de zi, de-acasă la tramvai și înapoi, unde sunt ca o furnică printre șirurile de mașini parcate, da, șiruri, trei la număr pe o lătime de numai vreo nouă metri, adică un cârnat de fiare pe prima bandă, apoi o linie subțire de pământ și iarbă, cât un chiștoc, și încă două rânduri pe trotuar, unul care cică-i lat, doar încap atâtea mașini, numai de pietoni nu e loc, și i-aș mai spune de Picassoul anemic și isteric care a căzut peste fiecare bloc în parte, cu toate culorile și formele de tâmplărie, ba chiar de tencuială, și de copacii în care cresc foi de ceapă, chiloți rupți și pungi mototolite sau de trotinetele care șuieră pe lângă tine, i-aș spune uite-ți Bucureștiul, dar ea n-are timp, îi dă mai departe cu filozofia ei, că doar eu sunt moldovean importat în capitală și trebuie s-o ascult, deși îmi vine să-i zic de claxoane, praf, îmbrânceli, vânzători ambulanți care te ceartă prin tramvaie și despre căldură da, că dintre toate câte sunt, adică ger, ploaie, zăpadă, mocirlă, ghețuș, tot căldura e cea pregnantă, prelinsă peste toate lunile anului, cu îmbâcseala și mirosurile ei de asfalt încins, rugină, cuptor și aburi, toate în fiecare gură de aer trasă, da, dar și despre cum în spatele vreunui bloc ori lângă un colț de clădire, unde te-aștepți mai puțin, e câte-o minigrădină botanică, plante, buruieni, flori, copaci care cresc și se răsucesc în toate direcțiile, de poți jura c-o să te pierzi în jungla aia, un loc unde liniștea picură pe tine, te și-ntrebi, e tot Bucureștiul, sau i-aș spune despre amanetul cu vitrina plină de cărți lângă Piața Moghiroș, de nu mi-a venit să cred că au ajuns cărțile o marfă atât de prețioasă, iar a doua zi era coadă, plin de oameni cu saci, sacoșe, cărucioare ticsite de cărți, dar s-a demonstrat că amanetul se mutase și acolo se deschidea un anticariat care a păstrat firma veche, dar s-a renunțat repede la găselnița asta, că nu erau în stare să plătească prea mulți bani pe marfa care-i inunda, comedie și dramă în aceeași întâmplare, și să nu uit de spațiul ăla de la parterul unui bloc, pe bulevardul Timișoara, la fix 115 pași de stația lui 41, da, i-am numărat de plictiseală și ca să nu mă gândesc la muncă, un apartament la nivelul trotuarului, cu o ușă mare înfiptă la balcon, unde am văzut că s-au perindat atâtea afaceri, cofetării, florării, frizerii, cabinete de manichiură și pedichiură, ba chiar un restaurant minuscul, cu două mese și un bar înghesuit și toate, dar chiar toate, au dat faliment, am văzut cum semnul cu în curând s-a transformat în  am deschis, apoi în reduceri însemnate și la final într-un rămas-bun amărât, căci cofetării, florării, frizerii, cabinete de manichiură și pedichiură, restaurante sunt cu duiumul în ambele malluri din zonă, și-am văzut cum umerii angajaților de acolo se tot apleacă, se resemnează, dar am mai observat ceva și aici e Bucureștiul pentru mine, da, am fost atent și chiar am băgat la cap, am văzut speranța din ochii acelor oameni -afaceriști, antreprenori, patroni, vânzători, angajați- fix înainte să deschidă, pupilele alea dilatate, umflate de planurile mărețe și mi-am făcut și eu planuri cu ei, am construit povești, schițe, nuvele, romane și apoi mi le-am spulberat singur, mi-am spus că-s prostii și că nimeni nu le-ar citi, dar ele eu existat o perioadă, chiar le-am văzut și le-am simțit în mână, le-am pipăit cotorul și mi-am plimbat degetele pe literele în relief de pe prima copertă, însă apoi m-am speriat, mi-am zis că visez prea mult, prea departe și magnetismul locului de muncă m-a prins în forța lui și m-a readus la gândurile și nervii de zi cu zi, dar m-am înfruptat și eu din speranța acelor oameni, din forța care i-a urnit din lâncezeală, chit că locul respectiv puțea a faliment, i-am văzut și încă îi văd cum li se inundă privirea de proiecte și reușite, iar eu aș zice că tocmai aici e Bucureștiul, nu într-un certificat de naștere, ci într-un plan despre care ești convins că o să răstoarne lumea, chit că îl paște ruina zi după zi, și speranța asta-i cel mai puternic motor, într-o zi chiar o să dea cu lumea de pământ și-o să nască o idee trăsnet, ceva nemaiauzit, o invenție, afacere, un mega-roman sau mai știu eu ce, dar șefa de bloc știe mai bine și-mi murmură că a fi bucureștean însemnă în primul și-n primul rând să știi când să te doară-n fund și, sincer, îi dau dreptate, doar că patru zile fără apă nu e cam mult?!