Și atunci ați început să vorbiți despre orele de istorie din liceu, despre cei trei profesori în patru ani, fiecare cu umorile și idiosincraziile sale. Boatcă, primul dintre ei, care avea să o taie în Grecia după numai două luni și jumătate pentru un doctorat despre influența coloniilor grecești asupra populațiilor locale din spațiul pontic și care, în scurtul răstimp cât a stat la catedră (la catedră e numai un fel de a spune, căci, disprețuind formalismul, prefera să se așeze pe catedră ca pe un fotoliu, bălăngănindu-și picioarele în timp ce vorbea) a discutat numai introducerea manualului de istorie universală, mai exact nota de subsol despre evoluționism și creaționism ca ipoteze privind originea vieții pe pământ. Lecțiile acestui profesor foarte tânăr, cu părul ciufulit, să ascundă un început prematur de calviție, și barba deasă, care îi îngroșa puțin trăsăturile de adolescent, vă purtau pe cărări neumblate: Big Bang și zidul lui Planck, miturile cosmogonice ale popoarelor din vechime, Lucy, primul schelet al unei specii de hominid, descoperit în Etiopia în 1974 și numit așa după "Lucy in the Sky with Diamonds", piesa lui Beatles care, în ciuda dezmințirilor repetate ale lui Lennon și McCartney, era o aluzie transparentă la LSD, drogul sintetic atât de strâns legat de contraculturile anilor ’60. Atunci, Boatcă scotea din rucsac un casetofon, îl băga în priză și peste liniștea grea a sălii de clasă începeau să curgă primele acorduri de orgă și vocea calmă, onirică a lui Lennon și dintr-odată nu mai erați în încăperea cu ferestre largi, arcuite și portrete de scriitori pe pereți, ci, închizând pleoapele, vedeați barca pe râu, mandarinii și cerurile de marmeladă și florile de celofan galbene și verzi, absorbiți de imaginea fetei cu ochi de caleidoscop - eterică, plutind printre diamante cu ochii ei înșelători, când verzi, când albaștri, fata morgana într-un deșert de sunete și culori.

Până să vă dumiriți bine, Boatcă era deja la tablă, scria cu cretă albă "halucinant" și "halucinogen" și vă arăta că, în ciuda unei confuzii comune pe atunci, termenul corect pentru substanțele care induc euforia era cel de-al doilea. Halucinogenele, continua el, nu sunt deloc noi: în Grecia antică, participanții la misterele eleusine consumau un elixir pe bază de ergot, o ciupercă a grâului și secarei; altfel de ciuperci se foloseau în America precolumbiană, unde mayașii și aztecii le combinau în ritualuri și ceremonii cu decoct de peyote, un cactus mic, globular, ale cărui excrescențe conțin mescalină; canabisul era utilizat în scop medicinal și spiritual în China cu mai bine de patru mii de ani în urmă; mandragora era răspândită în Mesopotamia, iar prin părțile noastre, dovezi arheologice arată că încă din epoca bronzului mătrăguna și măselărița erau la mare căutare. Îl ascultați vrăjiți cum vorbește despre mescalina cu care beatnicii ungeau rotițele creației ("Urlet"-ul lui Allen Ginsberg, din care vă reproduce din memorie începutul, e în parte produsul unor halucinații și anxietăți induse de drog pe când poetul se plimba pe străzile, altminteri liniștite, din San Francisco), dar și despre degradarea practicii, care însoțește procesul de secularizare: dacă halucinogenele erau altădată instrument de comunicare cu lumea de dincolo, mijloc de pregătire a șamanului pentru a atinge ceea ce Eliade numea "extazul" (termen căzut între timp în desuetudine, fiindu-i preferată acum sintagma "stare modificată de conștiință"), pe măsură ce societățile se îndepărtează tot mai mult de sacru, ele devin droguri recreaționale, încercări inocente (dar care de multe ori sfârșesc tragic) de a depăși convențiile sociale și viermuiala de zi cu zi. Ieșeați de la ora de istorie, ultima din program, istoviți, cu mintea vraiște, cuprinși de o amețeală plăcută și vă strecurați leneși, spectrali pe străzile cu garduri de uluci, în miros de pământ reavăn și frunze.

"De Chirilă îți mai aduci aminte?" te întreabă Horia, de parcă l-ai putea uita. Înaintea lui a mai fost o profesoară cu nume de lăutăreasă celebră, o femeie încă tânără, căreia nasul acvilin și lanțul gros de aur de la gât îi aduseseră porecla de Cleopatra, iar reputația, confirmată mai târziu cu vârf și îndesat - pe aceea de Neaira. Totul s-a terminat însă după numai o lecție. Cleopatra vorbea după manual, dar Boatcă vă învățase să nu luați de bun tot ce-i scris acolo, pentru că istoria a progresat și datarea cu izotopul de carbon radioactiv a infirmat multe asumpții. Cleopatra dicta data construcției ansamblului megalitic Stonehenge, când Mircea a întrerupt-o și, pe un ton contrariat, i-a zis că se înșeală - Stonehenge a fost început mult mai devreme -, iar voi ați amușinat mirosul de sânge proaspăt și v-ați pregătit de asalt. Cleopatra a ținut-o pe-a ei, părea stânjenită, dar stăpână pe situație, și atunci a venit rândul lui Horia să-i spună că știe ceva, dar nu știe prea bine, căci datarea cu C14 arată limpede că Stonehenge nu a fost ridicat dintr-odată, ci procesul a durat aproape un mileniu și jumătate; mai întâi a fost șanțul circular, folosit o lungă vreme pentru ritualuri religioase și ceremonii funerare; menhirele și dolmenele s-au ridicat mult mai târziu. Ați început să-l aplaudați, iar când Adrian a întrebat-o dacă a auzit de The Druids of Stonehenge, lălăind ceva din "I put a spell on you", Cleopatra a luat catalogul și-a șters-o în mijlocul orei, într-un cor de râsete care s-au dizolvat în huiduieli copioase. "Nu trageți, dom’ Semaka, sunt eu, Lăscărică" și "un fleac, m-au ciuruit", a concluzionat Horia, în timp ce tocurile Cleopatrei înțepau tot mai slab gresia coridorului.

Chirilă... Reputația i-o luase înainte, cum se întâmplă în orașele mici, unde fiecare știe câte ceva despre fiecare, iar bârfele se rostogolesc ca bulgării de zăpadă, îngroșând întâmplările adevărate și amestecându-le cu lucruri care ar fi fost posibile și excentricități de toate felurile. Vă așteptați să vedeți activistul vigilent și intransigent de la Cultură, inspectorul care se zice că deschidea ușile apăsând cu piciorul pe clanță, când în sala de clasă a intrat un bătrân jovial și blajin, cu voce răgușită, de fumător cu ștate vechi, care a ridicat din sprâncene când a auzit că sunteți încă la introducere. După ce și-a făcut câteva calcule, a început să vă dicteze din memorie, ca un tonomat, vorbind atât de încet încât peste clasă s-a coborât o liniște de sfârșit de lume, o îngrămădire de nume, locuri, date și procese istorice - revoluția neolitică, prin trecerea de la sedentarism la agricultură în jur de 10.000 înaintea erei noastre (Boatcă măsura timpul după calendarul creștin), formarea primelor state și apariția scrierii în Mesopotamia, pe Valea Indusului și în China antică, Codul de legi al lui Hammurabi în jur de 1750 î.e.n., reformele lui Solon și epoca de aur a Atenei.

"Mai știi când te-a scos la tablă, la a doua oră? «Duoooi, juooos!»" Întâmplarea ți s-a șters din minte, ca atâtea altele, s-a resorbit ca valurile de siaj ale unei ambarcațiuni care se îndepărtează. Oricum, verdictul lui când nu știai lecția era, invariabil, același. Îl spunea cu un soi de blândețe, dar tot nesuferit era, căci după un doi în catalog trebuia să tocești săptămâni la rândul, până se întâmpla să te ridice din nou în picioare. "Am memorie selectivă. Dar știu cum era cu cheia", îi răspunzi și Horia începe să râdă, căci știe despre ce e vorba. Chirilă avea obiceiul ca, în timp ce preda, să se scobească în urechi cu cheia de la Dacie, iar Mircea a imitat la un moment dat, cu un vruum-vruum-vruuuuuum șoptit, accelerația monoposturilor la cursele de Formula 1. Fudul de ureche, Chirilă nu a prins decât chicotelile voastre și și-a văzut în continuare de Oliver Cromwell, abolirea monarhiei engleze și igiena auriculară.

"Oricum, era altceva decât Chiriță", îți spune și nu ai cum să nu fii de acord. Anul următor, în locul lui a venit Chiriță, pensionar și el, dar care se ținea mult mai bine. Era singurul profesor cu batistă, întotdeauna asortată cu cravata, la pieptul sacourilor făcute la comandă și își pieptăna pe spate părul încă bogat, uns cu ceară. Ascultându-l cum vorbea de "domnișorii noștri", cu voce baritonală și scurte pauze retorice, care subliniau ideile principale, înțelegeai că dacă istoria s-a născut la Sumer, civilizația a venit o dată cu Basarab Întemeietorul și dacă francezii, italienii și germanii au atâtea catedrale, asta se datorează numai geniului strategic al domnitorilor din Moldova și Țara Românească și neînfricării bravilor noștri înaintași, care, cu sânge, sudoare și lacrimi, pârjolind câmpiile, otrăvind fântânile, au ținut piept veacuri de-a rândul liftelor păgâne.