Pe tata mi-l amintesc doar beat. Aducea mai mult cu un bunic alcoolic. Dar nu vârsta, ci băutura îl făcea să pară bătrân. Era cu doar câțiva ani mai mare decât mama, dar arăta de parcă i-ar fi fost tată. Buzele erau arse de deshidratare, obrajii supți, iar respirația îi mirosea mereu a alcool. Fața zbârcită și plină de riduri. Zăcea ore în șir pe canapea. Singurele lui gesturi erau să bea dintr-o ploscă de buzunar, pe care o avea mereu la el, oriunde mergea, sau să se ridice cu greu ca s-o umple dintr-o damigeană. Pe vremea aia, era încă permis ca oamenii să facă alcool acasă.

Mă ignora. Pentru el, nu existam. Uneori mă întrebam dacă știe că are un fiu. Într-un fel, asta era de bine, mă lăsa în pace. Într-altfel, mai ales atunci când vedeam cum se comportă părinții altora, mă întrista. Mi se făcea inima mică și mă gândeam oare cum ar fi fost să am și eu un tată funcțional. Un tată pe bune. Apoi iar mă bucuram că nu mă bătea sau că nu mă punea să-i umplu eu blestemata aia de ploscă de metal. Tata era o stafie. O stafie care duhnea a alcool. Mi s-a întâmplat să mă împiedic efectiv de el prin casă sau să mă sperii când îl vedeam într-un anumit loc, deși știam că trebuia să fie plecat.

Nu m-am străduit prea mult să înțeleg de ce tata era așa. Mă obișnuisem cu asta. Pe bunicii din partea lui îi vedeam extrem de rar și nu spuneau nimic. Toată lumea tăcea în legătură cu asta. N-am insistat să aflu. Așa era el – alcoolic. Dar aducea bani în casă – primea o pensie specială din partea statului.

"A fost om cândva", atâta rețin. Nici nu mai știu cine-o spusese. Cât l-am cunoscut eu, a fost o stafie.

Eram în primul an de liceu când și-a amintit, brusc, într-o dimineață, că are un fiu. Așa, ca o revelație. S-a îmbrăcat mai bine și, din proprie inițiativă, a decis să-mi facă o vizită. La patru ace, scrobit. Probabil că fusese costumul de nuntă. Plosca de alcool la el, plină. Eram în timpul unei ore când a intrat în clasă.

Aici învață fiul meu? N-a spus niciun nume, nimic. Oare și-l amintea? Dar cum de-o fi nimerit sala? L-o fi ajutat gardianul, dar cum? Cum de știa ce clasă sunt? Era ud pe pantaloni, urinase pe el. Ținea plosca goală în mână și bolmojea cuvinte neinteligibile. M-am făcut mic și m-am băgat sub bancă, căutând, chipurile, ceva prin ghiozdan. Nu știa nimeni cine e tatăl meu. Arătarea și-a rotit câteva clipe bune privirea prin clasă, apoi a ieșit. L-am auzit bătând la ușa altei săli. Când am ieșit, am aflat că l-a dat gardianul afară. Știa cum mă cheamă. I-am explicat că nu era tatăl meu. O simplă coincidență de nume...

După ore, am venit direct acasă. Zăcea pe canapea cu plosca de alcool lângă el. Nu se schimbase de haine. A ridicat un pic privirea când m-a văzut.

Bă, tu la ce liceu ești? Am tăcut și am trecut mai departe. Apoi a adormit și n-a mai revenit cu întrebarea. Asta a fost toată implicarea lui în educația mea.

(Frag. din romanul Fără știrea ei, Cișmigiu Books, imprint al Editurii Universitare, 2025)