Augustin Cupșa, 3300 de perechi de palme, Trei, 2025

Augustin Cupșa e un scriitor versatil, care – după cum se poate observa – și-a încercat condeiul în mai multe genuri literare – roman, proză scurtă și literatură pentru copii.

3300 de perechi de palme, cel mai recent roman al scriitorului craiovean, a apărut anul trecut la editura Trei, după ce volumele sale anterioare (Străinătate, Așa să crească iarba pe noi ș.a.) fuseseră publicate la Humanitas.

Subliniez de la bun început: pentru Cupșa, înnoirea tematică sau spectacolul narativ nu par să constituie o miză majoră. Altele vor fi mizele. Scris la persoana a III-a și construit, aș spune, după o formulă clasicizată, romanul dezvoltă două fire narative care, pe alocuri, se întâlnesc și se întrețes. Primul, plasat în prezentul anului 2018, este prezentat succint pe coperta a IV-a: "un jurnalist și o tânără fotografă pornesc în căutarea subiectului care va sta la baza unui amplu reportaj de țară", demers ce transformă treptat și într-un reportaj biografic al celor doi, presărat cu numeroase incursiuni în istoria lor personală. Cel de-al doilea urmărește povestea trecutului, cea a bunicului dinspre mamă a tânărului, supranumit Locotenentul (numele său, Constantin Soreanu, este dezvăluit târziu în roman), ofițer al armatei române care a luptat împotriva Armatei Roșii în cel de-al Doilea Război Mondial, alături de aliații germani, și care după front, traversează tulburii ani ai instalării regimului comunist, devenind contabil.

3300 de perechi de palme e o carte densă, care solicită o atenție sporită din partea cititorului, inclusiv (sau mai ales) prin câteva opțiuni formale sau stilistice. Autorul renunță, de pildă, la linia de dialog, iar personajele rămân în mare parte fără nume proprii, fiind identificate prin apelative generice - fotografa, locotenentul, bătrânul, mama etc., preferință pe care am identificat-o și la Andrei Velea, în romanul Fără știrea ei. Din acest punct de vedere, mizele celor doi autori nu par atât de îndepărtate – amplificarea efectului de generalizare și/ sau de universalizare a poveștii, în scopul observării omului în condiția lui imediată, socială și psihologică.

Textura narativă capătă, de asemenea, o notă enigmatică și prin faptul că anumite fire narative par lăsate (voit?) într-o notă obscuritate, ca de pildă, căutarea mamei de către fotografă sau legătura dintre protagonist și "femeia cu care urma să aibă un copil". Și lista poate continua. Astfel de procedee nu îi sunt deloc străine lui Cupșa, pe care le-a folosit și în scrierile anterioare, cum este cazul romanului Așa să crească iarba pe noi.

În plus, nu pot trece cu vederea peste faptul că avem de-a face cu un prozator al detaliului poetic. Romanul de față abundă în evocări lirice și dezvoltă chiar un ritm interior specific, scriitorul evitând accelerarea firului acțiunii. Iată două pasaje caracteristice pentru stilul său:

"De pe povârniș, pietre mici și rotunde se desprindeau și se rostogoleau printre ferigi și buruieni, pe un perete de pământ, retezat oblic, și o puzderie de puncte albe alunecau într-un hău din care lumina se retrăgea odată cu aburii după-amiezii, mici spirale boțite, ca dintr-o pastă de argilă care se uscase și se sfărâmase, lăsând în pereții lor cratere minuscule."

Sau

"Prin plafonul de sticlă al gării lumina cădea pieziș, îngreunată de praful de moloz și de funingine din dărâmături, o dantelă de culoarea apei cu leșie, punctată din loc în loc de picături de ploaie care plesneau pe acoperiș și făceau în jurul lor câte un crater cu margini zdrențuite, stropii își uneau prelungirile și desenau hărți suprapuse. Ploaia, însă, cu adevărat, întârzia să vină, norii se întindeau ca o pânză murdară pe deasupra orașului care încă fumega și pe peron căldura devenise aproape înăbușitoare."

Fără teamă pot spune că Augustin Cupșa e un prozator care iubește detaliul (poetic). E bine și nu e bine, cel puțin în cazul de față. Să explic de ce cred asta. Recunosc, îmi plac sensibilitatea imagistică și unele metafore inedite; totuși, privit în ansamblu, textul pare să creeze o anumită discrepanță între frecvența (prea ridicată!) a acestor imagini și elipsele, fie și parțiale, ale narațiunii. Cu alte cuvinte, focalizarea pe detaliul nesemnificativ și pe "datul ascuns", în accepțiunea lui Mario Vargas Llosa, ajunge, de cele mai multe ori, să ambiguizeze sau să complice inutil povestea personajelor și relațiile dintre acestea.

În fine, roman al memoriei individuale și colective, 3300 de perechi de palme se configurează ca o cronică a României de ieri și de azi, surprinzând transformările sociale, mentalitățile și tensiunile care traversează diferite epoci. Mizând pe o ironie la limita sarcasmului, bine integrată în structura narativă, Augustin Cupșa examinează cu luciditate realitatea, punând sub lupă fragmente de viață, tipologii umane și situații atât de recognoscibile. Iată cum arată o manifestație eclectică din anul centenarului:

"Prin boxele portabile vocile lor au sunat mai pline de viață, mai puternice, au rulat pe rând cântece închinate Căpitanului, Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, Deșteaptă-te, române! sau Treceți, batalioane române, Carpații!, au agitat steagurile României, cu Coroana Regală și altele, centenare, pe care scria cu litere îngroșate 100: 1918 - 2018.

În această ecuație, oferindu-i-se de cele mai multe ori perspectiva, personajul central – prin prisma reportajului său de țară – funcționează ca un catalizator între evenimentul mare și mic, între istoria oficială și experiențele cotidiene, dar și între diferitele perspective (de)mitizante asupra realității. Important, jurnalistul nostru nu se reduce la rolul unui simplu colector de informații; dimpotrivă, adoptă o atitudine reflexivă, critică, uneori ironică.

În sfârșit, nu voi explica ce înseamnă și în ce context apar cele 3300 de perechi de palme, fiindcă au făcut-o alții înaintea mea. Mă rezum la asta: cu unele amendamente, romanul de față rămâne, până acum, proiectul literar cel mai ambițios al lui Augustin Cupșa.