Pantofii Mica, așa i-am botezat eu, că nu-mi mai amintesc numele firmei, aveau mici străluciri de mică (mineralele care mă fascinau) și erau mai scumpi decât celebrii pantofi Guban. Erau din RDG (Germania din blocul comunist) și au apărut într-o vreme în care eleganța era rară și scumpă. Nu existau prea mulți pantofi frumoși în vitrine. Ce era bun costa mult, iar oamenii nu-și permiteau. Eu umblam în teniși chinezești albi când îi cumpăram, gri după câteva săptămâni, cu care jucam fotbal în curtea școlii și alergam după minge fără să mă gândesc la nimic.

Totuși eram domnișoară de liceu, abia luasem examenul, iar tata se mândrea cu mine. Într-o zi m-a văzut pe fereastră venind acasă cu o colegă-vecină care, pe lângă faptul că era mai înaltă cu un cap, mai avea și niște pantofi cu toc și o rochiță în carouri, așa cum se purta, de ziceai că își pusese fața de masă din bucătărie pe ea, dar tata o admira.

A doua zi m-a luat pe sus și m-a anunțat solemn că mergem să-mi cumpere pantofi și, eventual, o rochie, că s-a săturat să mă vadă toată ziua în trening și teniși. Poate el vedea în mine feminitatea pe care eu o refuzam sau încă nu o simțeam atunci. Magazinul Tomis era mare, cu trei etaje și scări rulante, pe care m-am dat de două ori, cocoțată pe bară, încât pe tata îl apucase nebunia. La raionul de încălțăminte, pantofii Mica erau cei mai scumpi. Nu știu dacă și cei mai frumoși, pentru că eu, de fapt, căutam o răzbunare; nu aveam nevoie de așa ceva. Când a văzut tata prețul, i-am văzut mirarea, apoi calculul și resemnarea. A plătit fără să comenteze, ca și cum ar fi făcut o investiție în viitorul meu.

Pantofii erau verde petrol, cu o strălucire discretă, aproape sidefie. Toc subțire. Vârf elegant. I-am încălțat prima dată la o petrecere în cartier și parcă nu mai eram fata care alerga după minge în curtea școlii, mai ales că îmi veneau mănușă și îmi trecuse frica că n-aș putea merge cu ei.

Chiar îmi plăceau și mă simțeam privită. Uitasem băiețeala și fotbalul, jocul cu bilele de coci și furatul strugurilor din via din spatele blocurilor, că doar ce ne mutase într-un cartier nou, la marginea orașului, spre Mamaia. Unde mai pui că îmi cumpărasem și un material, o mătase fină, iar mătușa mea îmi făcuse o rochie după un model din revista Burda, tot de la nemți. Timpul trecea și schimbările mă transformau pe zi ce trece. Venise deja primăvara.

Ovidiu era colegul meu. Frumos. Admirat de toate fetele. Avea un zâmbet atrăgător și era charmant, de te făcea să vrei să mai spună ceva, orice, să-i privești gropițele din obrajii de adolescent imberb. După o seară la film, ieșiți în gașcă, m-a întrebat simplu dacă vreau să mai rămân cu el la o plimbare. Am spus da, deși în mintea mea nu știam ce avea să urmeze. Doar îl bătusem la miuță cu jumătate de an înainte și echipa mea câștigase cupa școlii, dar erau deja amintiri.

Am mers pe malul mării, apoi pe dig, printre stabilopozi. Aerul mirosea a sare și a libertate. Adia o briză caldă care ne-a apropiat și, dintr-o dată, pe neașteptate, m-a sărutat. Am tresărit. Nu atât de la sărutul lui candid, cât de la fluierul ascuțit al unui milițian. Apăruse de nicăieri, ca o umbră. Ne-a cerut buletinul, cu bastonul fluturând deasupra noastră. Atunci așa era, orice intimitate părea suspectă.

În grabă, în rușinea și frica aceea amestecate, în timp ce mă ridicam, am călcat într-o parte și mi-a alunecat piciorul printre marginile stabilopodului, iar un pantof a căzut în mare. Am simțit cum mi se oprește inima. Nu pentru momentul atât de minunat și neașteptat al sărutului, ci pentru pantof și pentru tata, că doar îl costase ceva.

Scena era de Stan și Bran, comicii renumiți: eu, desculță într-un picior, milițianul dând a lehamite din mână și Ovidiu aplecat, ținându-se de stabilopozi, încercând să prindă pantoful care plutea aproape de formele din beton. O fracțiune de secundă și l-am văzut dispărând. Eu țipam. Polițistul fluiera. Totul părea o scenă prost regizată.

A ieșit la suprafață, ținând pantoful ridicat deasupra apei ca pe un trofeu. Atunci am simțit o bucurie atât de mare încât m-a amețit. Aproape că mă îndrăgostisem de cavalerul salvator. Dar, dacă sunt sinceră, eram și mai fericită că pantoful fusese salvat.

Milițianul abia și-a stăpânit râsul, ne-a văzut fețele, ridicolul situației și ne-a lăsat în pace. Rămăseserăm doar noi doi, mirosind a mare.

Și atunci a apărut dilema practică...cum aveam să merg până acasă cu un pantof ud și unul uscat și de mână cu un băiat cu apa șiroind din el?

Dar am rămas singură. Dezamăgit de așa întâlnire romantică băiatul a plecat în grabă, că stătea în cealaltă parte a orașului.

Am mers așa, dezechilibrată, cu un pantof care scotea sunete oribile, fleșcăit de apă, și altul care suna sec pe asfalt.

Acum, când mă gândesc la acel moment, Ovidiu e o figură dispărută demult din peisaj, iar despre pantofii mei minunați îmi amintesc doar forma lor și culoarea verde petrol. I-am purtat mulți ani și au petrecut cu mine multe întâmplări, alte întâlnirii și iubiri până când au dispărut subit, dar pur și simplu s-a șters momentul despărțirii de ei. Îmi amintesc doar timpul în care eleganța era un privilegiu și un tată care își dorea o fiică elegantă, o vreme în care un sărut era suficient să teleporteze un milițian și un băiat era în stare să se arunce în apa rece a mării pentru un pantof.

Și uneori, în memorie, merg din nou pe dig, cu un pantof ud și unul uscat, simțind că lumea întreagă depindea de echilibrul meu.