Emma își vedea de cărticele ei. O publicase pe a cincea când lui Marcu i se oferise avansarea. Se serbară la un restaurant rafinat și noaptea se drăgostiră înainte de culcare. Cursul părea să-și fi intrat în matcă. Ea avea gloria, el aducea banii. Dar erau singuri, doar cu Puc. Cu prietenii din Toronto se vedeau poate odată la două luni, iar de vorbit nu prea mai aveau subiecte comune.

Pe peluza din fața blocului stăpânii își plimbau câinii. Una se apropie de Emma. Părea mai vorbăreață. Cum se întâlneau în fiecare dimineață, ajunseră să-și spună pe nume, cu ce se ocupau, și cu ce se ocupau bărbații. Nu trecu mult ca Elaine s-o invite pe Emma la un ceai sus la ea în apartament. Era mobilat cu gust. Cățeii se alergau unul pe altul.

"Brian face naveta peste gârlă la Detroit. E în echipa de procurare de materiale la Ford. Drumul e de patruzeci de minute, dar pierde mai mult la graniță, deși are permis de liberă trecere."

"Nu-i mulțumit?"

"Nu prea. Nu de bani se vaită, ci de timpul pierdut pe drum."

"Mi-ai spus că faci web design. Arată-mi și mie unul."

I-l arătă, și Emma morfoli idei în cap.

"Mi-aș dori și eu un website. Orice scriitor mai cu pretenții are unul. Dar nu mă îndur să arunc cu banii, și eu chiar nu mă pricep."

"Îți arăt. Dar dacă vrei, îți fac eu unul, pe gratis, ca între vecini buni."

"Mi-aș dori foarte mult, dar cum m-aș putea recompensa?"

"D-aia am zis gratis, că-i pe gratis. E plăcerea mea. Trebuie însă să ne sfătuim cum ai vrea să arate și ce informație să cuprindă."

"Păi, un bio și coperțile cărticelelor mele cu o descriere succintă."

"O să vezi, o să-ți placă."

Emma îi povesti lui Marcu de Elaine și promisiunea să-i facă un website.

"Zici că Brian lucrează la Ford?"

"Da, de ce?"

"Nimic."

Îi vorbi lui Steve. Căutau pe unul la procurare cu conexii în industrie. Ca furnizori, inclusiv pentru Ford, aveau cum să se intereseze de Brian. Ancheta lor discretă se soldă cu un profil pozitiv. Rămase ca Marcu să vorbească cu ăla.

"Invită-i la un lunch la terasa din colț," îi ceru Marcu Emmei, "vreau să-i cunosc și eu."

Se întâlniră și se plăcură. Brian era deschis și optimist. La a doua întâlnire, Marcu îl întrebă într-o doară dacă oferindui-se ocazia, s-ar muta în Windsor.

"Sigur, depinde de ofertă, dar aș considera-o."

"Ce ai zice de Thyssen Krupp?"

"Ca ce?"

"Ca ce faci la Ford."

"Aș fi foarte interesat."

"Atunci s-ar putea să-ți pot aranja un interviu cu inginerul șef. Ce zici?"

"Zic mulțumesc."

Interviul mersese bine și Brian începu să lucreze la Thyssen Krupp. Îi era recunoscător lui Marcu și socializau din ce în ce mai mult. Fetele, după ce-și plimbau cățeii, se strângeau ba la una, ba la alta, și prietenia dintre ele se cimenta pe zi ce trecea.

Editorul îi propuse un serial de desene animate. Drepturile de autor erau de cincizeci la sută, din foarte puțin. Era ceva, mai bun decât nimic, dar expunerea conta. Când website-ul atinse o sută de vizitări desfăcură o sticlă de șampanie pe care o băură cu noii prieteni. Măcar între ei era vedetă. După patru ani de pribegie în infern ajunseră să bată la poarta raiului. Asta până când alarma sună pe coridoare. Emma, singură cu Puc în apartament coborî cele șaisprezece etaje pe scări într-o goană, cu cățelul în brațe. Ajunsă în fața blocului nu-și găsea suflarea. Inima-i bătea să explodeze. Îmbrăcată ca de casă, afară la minus cincisprezece grade o luă repede cu tremuratul. Puc ce o mai încălzea, dar brațele îi erau descoperite. Elaine se apropie de ea.

"Am vorbit cu administratorul. O cratiță cu cartofi la fiert uitată pe plita încinsă a declanșat alarma. A stins el focul cu extinctorul de pe hol, dar a trebuit să cheme pompierii. Nu e nimic, da’ până când ăștia nu inspectează n-o să ne lase să intrăm. Sașa dragă, stai cuminte, acum nu-i de joacă cu Puc," își admonestă cu duioșie patrupedul.

Emma simțea ca un gol în stomac. Abia apucă să-l paseze pe Puc Elainei că vărsă la rădăcina unui pomișor. Locatarii se uitară reprobatori la ea. Abia mișcându-se, pompierii începură să iasă din clădire. Zgribuliți de așteptare, mulțimea căpătă acces la intrare. Se îmbulziseră la lifturi. Emma cu Elaine așteptară să se mai reducă din înghesuială. Se strânseră la Emma în apartament. Elaine o privea mai dintr-o parte.

"Ți-ai mai revenit? Ți-e mai bine?" o întrebă cu o vagă nedumerire.

"Am scăpat de incendiul din Paradise."

"Povestește."

Când ajunse la mașina pe care o lăsaseră în urmă, Elaine își duse mâna la gură, exact precum o făcuse Emma atunci.

"Nu puteați face nimic pentru ei."

"Nu, nu puteam, dar cât ’om trăi o să ne simțim vinovați."

Psihiatra era mulțumită de progresul Emmei. Vorbeau pe Teams odată la șase săptămâni. Îi mai redusese din doze. Însă psihiatra lui Marcu menținuse ritmicitatea la patru săptămâni. Fiecare sesiune începea cu ’ai gânduri de sinucidere?’ și el exasperat îi răspundea că ’nu’. Și dacă ar fi avut ce, i-ar fi spus? Odată se scăpă față de Brian că era în îngrijirea unei psihiatre. Ăla se uită la el mai ciudat.

"Nu-mi pare c-ai fi cucu," îi zise, cu amuzament greu mascat.

Marcu înghiți în sec. Citise în remarca lui Brian suspiciune. Se închistă în sine. Asta în timp ce Emma înflorea. Începu să aducă acasă un câștig mai substanțial. Marcu înregistra. El își tocea turul pantalonilor în fabrică, și doamna se distra acasă. Ba devenise chiar confidentă, și câteodată i se părea că-l cam lua de sus. Și totuși el aducea grosul banilor în casă. Până nu i-a mai adus. Thyssen Krupp închisese fabrica din Windsor. Contractele pentru submarine erau mai lucrative și mai stabile că doar îi finanța guvernul german. Pentru componentele auto nu primeau de nicăieri subsidii. Așa că Marcu, cu Brian și Steve și alți câțiva ingineri s-au proptit într-o bodegă să-și înece amarul.

"De ce n-am pune pe picioare firma noastră proprie de inginerie?" se revoltă Brian de parcă ceilalți i-ar fi și tăiat macaroana.

"Adică, ce să producem?" întrebă unul evident neinteresat.

"Table. Ce ar fi să cumpărăm noi fabrica? Am lua-o pe nimic."

"Serios? Și cu ce bani?"

"Ai băncii."

"Păi cu ce am gira?"

"Cu fabrica, cu presele de opt sute de tone, clădirea și terenul de sub ea."

"Care bancă ar accepta așa ceva?"

"Guvernele local și provincial ar avea ceva de spus. O sută de lucrători pe drumuri înseamnă ajutor de șomaj. Fabrica pusă pe picioare înseamnă vărsământ la buget din taxe."

"Ai un punct valid. Și cum facem?" întrebă Steve.

"Ne organizăm. Deocamdată ăsta ne va fi sediul."

Banca nu-i primi coate goale.

"Faceți împrumuturi individuale și puneți de capital," le ceru bancherul.

Emma se încruntă.

"Cincizeci de mii împrumut pentru ce, când noi n-avem casă?"

"Ca să avem o fabrică. După, o să vină și casa."

"Și dacă nu vă alegeți cu nicio fabrică, din ce plătim înapoi?"

"Nu plătim nimic. Dăm faliment."

"Și șapte ani nu mai avem nici cărți de credit și niciun împrumut. Te-ai țăcănit?"

"Da. Sunt certificat."

Steve îl cooptă pe fostul director, Johansson. Ăsta avea relațiile necesare și cu banca și cu primăria. Mirosea a bani, și mulți se implicară în proiect. Dar capital tot n-aveau destul.

"De ce n-am da oportunitate foștilor lucrători să contribuie? Li s-ar garanta joburile."

"Și cine să-i contacteze?"

"Martina, de la resursele umane."

"Vorbim cu Martina."

Fosta structură se recompunea, dar pe bază de proprietate. Să mai fi zis careva că socialismul era mort.

În șase luni, fabrica producea componentele de caroserie pentru Nissan, Chrysler și Ford. GM-ul erau și ei interesați, dar așteptau pe margine să vadă cum le mergea ăstora. Venit frânt noaptea târziu, pe Marcu îl așteptau boscorodelile Emmei.

"N-am bani nici de pâine de la tine. Totul se duce la datorie."

"Ai răbdare. Or să vină. Pe hârtie câștig mai mult ca înainte."

"Du-te tu la supermarket și cumpără mâncare cu hârtiile tale."

Elaine încerca s-o încurajeze.

"Băieții au pus fabrica pe picioare. Nimeni nu credea c-ar fi fost posibil. Și uite c-au reușit. O să vezi, o să ne fie mai bine ca înainte."

"Până atunci crăpăm de foame."

"Eu am de gând să caut o slujbă de contabil. Tu de ce n-ai încerca să te reîntorci la școală? Doar temporar, cât să trecem hopul."

"Poate."

Dar nu mai era nevoie. Se alese cu premiul întâi la un festival de animație și contractele noi aduceau cât aproape de Marcu pe hârtie. Nu mai era un hobby, ci o casă de producție! Și rolurile în casă se schimbară. Ea împărțea banii.

"Îmi trebuie să schimb cauciucurile la mașină."

"Las’ că mai merg."

"Păi mă pot lăsa în drum."

"Chemi service-ul."

"M-ar costa mai mult."

"Cât îți trebuie?"

"O mie două sute."

"O mie n-ajung?"

Marcu suprima orice reacție. Se plânse psihiatrei.

"Ai vreun gând de sinucidere?"

"Chiar am. Ai vrea să știi și cum aș face-o, nu-i așa?"

"Cum?"

"N-am să-ți spun."

Puc îi rodea cordonul de la halat. Era într-o duminică dimineață și Marcu chipurile își trăgea sufletul. Emma lucra la graficele ei în dormitorul transformat în office. În celălalt patul era nefăcut. Asta-l deranja și se apucă să-l aranjeze. Puc se săltă chiar în mijloc pe pilotă. Marcu n-avea însă chef de joacă. Îl ușui de acolo. Se îmbrăcă ca de ieșit afară, dar în schimb se trânti pe fotoliu în living. Îl sună pe Brian.

"Johansson ăsta, nu știu de unde are bani, dar cumpără ce acțiuni sunt de vânzare. În afara băncii, el o să aibă cele mai multe."

"Știu, am pus deja șaptezeci de mii la bătaie. Mai mult nu-mi pot permite. Va trebui să înghițim. Oricum, banca arbitrează. D-aia l-au numit și președinte."

"Dar cum am face ca lucrătorii să nu mai vândă?"

"Să nu le mai prelungim contractele de muncă dacă nu dețin acțiuni."

"E legal?"

"Ne restructurăm. Reducem producția la șaptezeci la sută."

"Păi asta ne reduce salariile."

"Și asta e. Vezi tu altă soluție? Oricum sunt doar pe hârtie."

Pusese pe speaker și Emma îl auzi din ’office’-ul ei.

"Chiar proptit de bancă, voi încă aveți mai mult capital decât el. Întrerupeți lucru. Forțați-le mâna. Or să cedeze."

"De unde atâta coeziune? Crezi că muncitorilor le pasă?"

"Aveți voi grijă să-i faceți să le pese."

"Mai degrabă las baltă afacerea."

"Adică?"

"Adică nu-i nimic de făcut."

"Atunci vă meritați soarta."

Și Johansson împreună cu o clică câștigară majoritatea. Pe Marcu îl dădură afară. Brian își dădu demisia. Dar el avea spate. Fusese reangajat la Ford. Marcu își reluă activitatea stoică de a repoziționa cactusul pe pervazul de la geam din living.

Emma strălucea. Își făcuse un renume în lumea povestioarelor și al animației pentru copii mici. Dacă ea nu putuse avea unul, acum avea o pletora de puradei prinși în mrejele fantasticului. Îi mulțumea pe ei și pe părinți și primea recenzii stelare. Nu i le mai arăta lui Marcu. Prea dădea ochii peste cap, asta dacă era să dea vreun semn de ceva.

"Marcu, la următoarea sesiune aș vrea să-i vorbesc și eu psihiatrei ăleia ale tale. Ai avea ceva împotrivă?"

"N-am. N-ai decât."

Psihiatra începu cu laitmotivul ’ai gânduri de sinucidere?’ la care Marcu, sătul de explicații, răspunse cu un sec ’nu’.

"Doctore, Marcu nu-i bine deloc. Zace toată ziua în fotoliu fără a face nimic, e apatic, și medicamentele prescrise de d-voastră nu lucrează. Asta e, ca să știți."

"Emma, cazul lui este unul complex. Împrejurările nu i-au fost nici ele favorabile. Medicamentele lucrează, dacă ar depune și el un efort. I-am sugerat terapie cognitivă de grup, dar a exclus categoric ideea. Terapia unu la unu este scumpă și înțeleg că n-aveți asigurare privată să acopere costul."

"El v-a spus? Plătesc, dacă asta-i ce-i trebuie. Numai să-i fie de folos."

"În opinia mea, i-ar fi de ajutor."

"Trimiteți-mi vă rog referințele."

"Negreșit."

Dar Marcu refuză, speriat să nu-i fi fost mai bine. Cum îi era, așa-i era comod să-i fie. Nici cu Brian nu mai vorbea și pe Elaine când o vedea în vizită la Emma o ignora. Dormita ziua întreagă în fotoliu, cu nepăsare față de tot ce-l înconjura. Dar băncii nu-i păsa de starea lui depresivă. Își cerea cu insistență îndărăt împrumutul cu dobândă compusă. Emma se panică.

"Marcu, ajungem să dăm faliment. Trezește-te și fă ceva, că de afectat, ne afectează pe amândoi. Dă-i lui Brian un resume să ți-l ducă la Ford. A ajuns el să se roage de tine. E nefiresc."

Fu chemat la interviu, și deși nu depuse niciun efort, i se oferi o poziție de inginer de product. O acceptă în lehamite. Îi mulțumi lui Brian de parcă el, Marcu, i-ar fi făcut un hatâr. Ăla ridică din umeri. Știind situația nu se șifonă. Era ce era. Spera doar să nu se fi făcut de râs punând o vorbă bună pentru un prieten aflat la greu.

(Va urma...)