Noul Regim a chibzuit cu atenție măsurile necesare pentru eliminarea discordiei din țară. Și mințile înțelepte au identificat problema. Devianții. Homosexualii și lesbienele. Cei împotriva naturii!

Campania de adunare a acestor elemente dușmănoase folosise la început rețelele de socializare. Apoi trecuse la denunțuri, filaje. Câte un tren cu 50 de vagoane pleca în fiecare dimineață spre Tabără. Îi spuseseră așa pentru că era mai uman. Lagăr de concentrare suna retrograd. Din fericire, pământul patriei oferea suficient spațiu pentru un astfel de loc. Deșertul Olteniei se lățise cât să-ncapă toți oamenii bolnavi. La sud era protejat de granița naturală formată de Dunăre. Chit că acum devenise doar un râu cu aspect jalnic. Dar era ușor de supravegheat. În rest, tabăra era înconjurată de garduri electrificate.

Atunci când Noul Regim anunțase finalizarea deportărilor și curățarea societății de toți devianții, oamenii rămași și-au zâmbit. Și-au strâns mâinile. Dar când au întors capetele, s-au încruntat. Oare vecinul n-ar trebui să fie și el în Tabără? Oare șoferul de autobuz nu avea o privire ciudată?!

Neîncrederea continua să domnească în societate, așa că a fost înființat un nou tren. De data aceasta erau deportați inadaptații cu tatuaje și piercinguri. Apoi cei cu tunsori ciudate. Au urmat infirmii, ciungii, albinoșii. Nivelul de melanină din piele era analizat și astfel, trenul deportărilor câștiga noi pasageri. Femeile sterpe, bărbații impotenți erau mânați spre vagoane, trimiși în pustiu pentru ca blestemul pe care-l purtau să nu mai pângărească societatea.

În deșertul Olteniei, oamenii formaseră câteva așezări în funcție de oazele în care se găsea vreun firicel de apă. Circulau zvonuri transformate în povești și chiar în filme despre nenorocirile petrecute acolo, războaie în miniatură, canibalism și alte orgii asemănătoare.

Noul Regim curățase restul țării de elementele dușmănoase. Devianții nu mai existau, decretaseră oficialii. Și oamenii, câți au mai rămas, au celebrat victoria. Și-au strâns mâinile, s-au îmbrățișat, s-au grăbit să schimbe paharele între ei, să ofere vecinului din propria îmbucătură, crezând că-și vor arăta curățenia. Se închinau cu gesturi largi, minute-n șir, să-și demonstreze pioșenia.

Dar sămânța neîncrederii creștea în rădăcina nasului. Fiecare simțea un miros pestilențial dinspre celălalt. Analizau gesturile, mimica și în toate descopereau umbra trădării. Erau atât de multe denunțuri, încât Poșta livra zilnic 10 camioane la Securitatea Noului Regim. Norul negru al neîncrederii plesni într-o bună zi. Unul se decise să urle, considerând trădarea altuia prea evidentă. În curând s-au ridicat alte voci, apoi pumnii, brațele. Armele!

Omorurile erau la ordinea zilei. Căci sămânța otrăvită care le împuțea mirosul scotea la iveală altă realitate putredă. Oricât s-ar fi chinuit să scoată în evidență diferențele dintre ei, de la modul în care se iubeau, până la culoarea pielii sau a ochilor, cu toții erau la fel! Fiecare intuia în celălalt suspiciunea proprie, cortina aspră a secretelor, răutatea, veninul.

În timp ce la Timișoara, Cluj-Napoca, Suceava, Galați morții din războiul civil se numărau cu miile, în Tabăra din deșertul Olteniei viața își avea rădăcinile adânc înfipte. Deportații, ciudații, devianții găsiseră metode să cultive pământul arid. Ridicau case, trasau străzi. Împreună se îngrijeau, trăiau, se apărau și se iubeau.

Simțeau că sunt diferiți și se căutau, se uneau și-n diversitatea asta își găseau umanitatea.

​