H I B R I D

— Eu sunt Mongol. Odinioară am fost Anton. Tot ce a mai rămas din mine este o putoare roz și fără ochi.

*

Îmbrăcat decent, cu cearcăne aproape la fel de întunecate ca și tricoul negru pe care-l purta, Anton pur și simplu a înghețat pe loc. Motivul îl știa numai el.

Era destul de neclar dacă va face sau nu ceva.

Nu-i nici timpul, nici locul potrivit, gândi Anton. Mai ales pentru că bănuia secretul santinelei. Aceasta-l putea vedea doar când se mișca, și numai în momentul mișcării. Dar de ce se oprise din mâncat? Parcă se holba la el, fără să facă nimic.

Anton așteptă. Subalternii nici că au băgat de seama faptul că santinela s-a oprit să scaneze locul pentru mișcări bruște. Fiind confirmată, bănuiala băiatului i-a adus o alinare necontenită, când, dușmanul s-a întors la ceea ce făcea anterior.

În spatele lui, câțiva locatari, niște vecini de-ai lui se furișau cât se poate de încet spre ieșire. O familie cu doi copii, aparent reușise să se strecoare printre rânduri. O fată de zece anișori i-a făcut cu mâna lui Anton, doar ca să fie repezită de taicăsu.

— Mila, ține-ți capul plecat, nu te uita la el. Nu zi nimic, nu fă nimic!

În timp ce coborau, fetița și-a dat seama că nu merită să treacă peste cuvântul lui. Printre barele de lemn și balustradele de fier ale scărilor, dorința ei de a-l vedea pe Anton se domolise. Era misterul blocului H⁠-⁠cincizeci, acest Răznache, aproape la fel de mult ca și năzdrăvăniile sale.

Dar această interacțiune dintre ei nu a durat mult, pentru că, întoarcerea subită către santinelă a reușit s-o alarmeze din nou.

Fii calm, Anton, rămâi nemișcat, toți trei sunt înarmați.

Dar ce se aude? O altă familie? De data asta pe partea opusă a holului. Zgomotul pe care-l făceau era prea de tot. Nu putea fi ignorat în totalitate.

— Știi prea bine ce se întămplă cu oamenii pe care-i prindem, zise același Iorc.

— Tu urmezi, micuțule Anton, șopti alt Iorc.

Gâfâind, băiatul și-a luat inima în dinți și porni spre ei. Nimic nu avea de gând să-l oprească. Numai un miracol putea să-l salveze acum, fiind expus nu numai santinelei, care era mânioasă că n-a reușit să-l detecteze până-n momentul de față, ci și lacheilor săi umani.

Trei mitraliere mecanice, trei mitraliere îndreptate spre el. Era prima dată când le văzu atât de aproape, și probabil ultima oară. Tot curajul îl părăsise. Când să vină momentul să apase trăgaciul, o ușă de nichel, cu multe cifruri care începură să se-nvârtă, se deschise. Nu era același apartament, șaptezeci și nouă, dar cel opus lui, șaptezeci și opt. Deschiderea lui i-a dat puțin peste cap, întrucât Anton a reușit să scape, ca un șarpe slinos și alunecos.

De data asta, aceștia săriră peste focul de avertizare, dând viață din nou arșiței metalice ce le făcură cunoscută inițial sosirea. Fie că era vorba de apartamentul x sau apartamentul y nu mai conta, aceștia-și găsiseră un sacrificiu pentru moment.

— Îmi știu fața! Știu cine sunt, zise Anton.

Mai rău de atât era faptul că reputația sa era cel mai probabil deja pătată. Între dovada de lașitate dovedită și oamenii care și-au dat viețile ca să-i dea o șansă de scăpare, parcă-i părea mai rău de ce vor crede și ce vor zice vecinii despre el. Fără îndoială, dacă nu era Clara, prietena sa cea mai bună, Anton și-ar fi găsit locul pe străzile nesigure din Nac cu mult timp în urmă.

*

Imediat după confirmarea plecării santinelei, vecinii aproape că se călcau în picioare pentru a ajunge la el. Băiatul era neputincios, fiind mustrat de restul familiei în timp ce ușa era bombardată de pumni ca de ciocănitori.

— Deschide ușa, nea Cap-de-Coif, avem ceva de vorbit cu fitu!

— Nu-l poți ascunde la nesfârșit, știm ce a făcut!

— Predă-l pe băiat! Nea Coifu!

Devenind din ce în ce mai agresivi cu trecerea timpului.

— Nu-ți vom permite să atragi atenție către noi, Anton. Nu-i prima oară când cineva moare din cauza ta! Ascultă băiete, sunt afișe cu fața ta atârnate peste tot în bloc. Nu va mai dura mult până când se va da de știre de faptele tale și-n afară! Zise Fabrică - Gheorghe.

— Dacă nu vrei să asculți de Fabrică, măcar ascultă-ți conștiința, daca mai ai așa ceva. Fă bine și ciulește urechile, dacă nu pentru siguranța ta, pentru cea a mamei, nu, a familiei tale!

Era deja prea târziu. Pe unul dintre ei l-a luat gura pe dinainte.

— Ia uite, o față cunoscută afară!

Eliberat din strânsoarea părinților săi, Anton privi pe fereastră. Un "optar" metalic la orizont. O lumină albă deaspura unui cadran ținut de niște balamale metalice. O imagine psihedelică, inițial neclară până la adaptarea ochilor celui ce o privea, începu să se formeze.

— Ăla-s eu. Aia-i fața mea. Zise Anton Răznache, Cap-de-Coif.

Vor să mă sperie, atâta tot.

— Cred că mă plac. Continuă el cu juma de gură. La cum îi tremura glasul, nici părinții săi nu-l credeau.

— Știi ce cred eu? Întrebă Clara în timp ce-și croi drum prin muțimea nehotărâtă. Pe lângă familia Cap-de-Coif, ea era singura care avea o cheie de rezervă. Iar cu apariția ei, nimieni nu a îndrăznit să dea buzna peste ei.

— Eu cred că nu ești în toate mințile dacă te aștepți să acopăr pentru tine, mai ales când treaba-i atât de groasă.

— Totuși, zise Anton, cred că mă îndrăgesc, mai ales din cauza istețimii mele. Ce alt motiv ar avea să-mi acorde atâta atenție? Sunt chiar fascinați, aș zice, altfel nu văd de ce nu m-ar fi împușcat pe loc având în vedere că au avut destule ocazii s-o facă. Și vrei să știi de ce?

— Pentru că te plac? Întrebă Clara cu un ton sarcastic.

— Sunt mai mult ca sigur că da. Și din cauza asta plănuiesc să-i invit înăuntru.

— Chiar ți-ai pierdut mințile.

— Draga mea Clara, nu încerc să-mi forțez norocul, ci doar să le arăt din ce-s făcut. Să le întorc favoarea.

— Cel puțin o treime din tot cartierul Nordului vorbește despre tine. Ai ajuns subiect de bârfă. Știu că te distrează asta, dar nu-i nevoie să ne tragi și pe noi cu tine. Nu uita că familia mea locuiește în același bloc, cu două etaje mai jos ca tine, așa că nu-mi forța mâna!

— Și ce ai de gând să faci mai exact?

Anton nu părea deloc înfricoșat, ba chiar era puțin, distrat? Clara ridicase cu mâna ei bună un scaun și-l întinse spre el. Atașase ceva de unul din picioarele lui, un fel de scoică cu un tabel periodic și câteva butoane metalice în formă de ochi, înainte de a-l ridica, făcându-l la fel de ușor ca o pană.

Nu ar îndrăzni, socoti Anton.

Iar ea știa deja că nu are de gând să-l rănească.