Perdele de praf coboară greoaie pe pământ. Aerul e încărcat, îl înghit în hălci păstoase. Inima mi se domolește. Clipesc des, să-mi curăț cenușa de pe ochi. Cum am ajuns aici?

CE-AM FĂCUT?

Scormonesc printre senzațiile care mi se bulucesc fix în spatele frunții, un ghem încâlcit de imagini și trăiri.

Îmi amintesc goana, fuga disperată, teama alunecoasă ca un șarpe care-mi sâsâia în timpane. Dar ce-a fost la început? Ceva pulsează în ghemul ăsta din spatele frunții. Un zgomot puternic, ascuțit, care m-a tăiat prin miezul creierului.

CEVA...

Ceața mi s-a așezat peste simțuri. Ochi umflați, picioare grele, degete rigide. Am impresia că venele o să-mi bubuie și-o să împrăștii sângele ca o arteziană.

În preajma mea răsar strigăte, sirene, chemări. Voci, multe voci. Praful se așează și văd fețe speriate, mirate, căscate sub masca găunoasă a curiozității. Culorile se învârtejesc pe ziduri și pe mașini. Amețesc și-mi pierd echilibrul. Dar nu cad. Girofarurile amestecă toate imaginile. Mașini de poliție, salvări, camioane de pompieri...

Îmi dau seama că ceva a bubuit, a fost o explozie. Asta m-a trezit. Și-acum sunt aici, în fața blocului. Sunt întreg și-mi vine să țip: am scăpat, trăiesc, sunt bine! Dar niște gheare îmi scormonesc mușchii. Nu pot să urlu, nu pot să râd, nu pot să zâmbesc. Un vătrai încins mă sfredelește în piept. În măruntaie mi se scurge un foc înghețat.

CE? CINE?

Cineva strigă la mine. Dau din cap. Da, sunt bine. Mă pipăie, caută să vadă dacă sunt rănit. Nu-i simt mâna. Trece mai departe. Eu rămân pe loc, nu-s în stare să mă întorc, să văd blocul sau ce a mai rămas din el.

Ghemul din cap mi se deșiră. A fost bubuitura, am sărit din pat. Afară era întuneric, dar nu beznă. Un întuneric lăptos, care se tot albea. Era praful suflat în toate direcțiile, scuipat din scorbura care bubuise undeva deasupra noastră.

...A NOASTRĂ!

Pe holul blocului țiuia ceva, un sunet prelung. Îmi tremurau picoarele, dar am înaintat în smoala aia de beznă și teamă. Am coborât tot mai repede, am alergat, chiar dacă nu vedeam, chiar dacă unele trepte lipseau. Am ieșit din bloc și m-am împleticit până aici. Căutam să mă scutur, să scap de ceva.

De vina care mi s-a încolăcit de mâini și picioare cu niște tentacule cangrenate. Căci Lavinia zace acolo, în pat, zdrobită sub o bucată de zid. Dădea din mâini, chiar dacă nu putea vorbi. Și eu am fugit, am alergat, am căutat izbăvirea lașității. Teama a explodat în mine, toată ființa mea a bubuit, s-a făcut țăndări. N-am mai fost om și-am abandonat-o.

EA!

Altcineva mă întreabă dacă sunt bine. Un polițist. Dau să răspund. Și izbucnesc în râs. Tot veninul mi se deșartă pe gură!

— Zi, tu ești mai curajos? Mai om? Zi, tu ai fi stat? Recunoaște, canalie!

Și dau din mâini și picioare, urlu, strig cu toată lașitatea mea! O altă voce răzbate dinspre bloc.

— O femeie... E o femeie în viață! Avem nevoie de ajutor!

EA?

— La ce etaj?, întreb cu jumătate de glas.