În istoria criticii culturale apare frecvent ideea că sofisticarea formală indică declinul unei paradigme estetice. Totuși, această logică a epuizării, chiar dacă recurentă, este adesea infirmată istoric. Numeroase momente considerate decadente sau excesiv estetizante au produs ulterior forme canonice și inovatoare.

Rețelele puterii nu vor fi niciodată abandonate, ele generează clasificări, în fond limitări și ostracizare. Iar România critică e una destul de macho - bărbații înțeleg bine solidaritatea, dar ce nu înțeleg ei și iau uneori în derâdere, e faptul că ea nu e o achiziție eminamente masculină.

Minimalismul nu e manierism? Camil Petrescu nu e manierist? Clarice Lispector nu e manieristă? Proust nu e manierist? Manierismul e o interfață valoroasă dacă e complexă și are conștiința stilului. Intertextualitatea sau sofisticarea formală nu înseamnă neapărat că literatura e superfluă, iar dacă poezia pare artificială este pentru că ceea ce trăim e mediat de entități fragmentate, de un simulacru social tot mai strident, de o digitalizare accelerată care ne trage pământul de sub picioare. În acest sens, estetizarea nu e evadare din realitate, ci o reprezentare fidelă a ei. De la formalism și structuralism până la poststructuralism, aproape orice discurs literar este inevitabil construit prin convenții stilistice și coduri culturale care fac trimitere la lumile artificiale.

Tot ce afirmă "acreditații" pare literă de lege, ei mereu sunt siguri, eu nu sunt sigură deloc, eu ezit pentru că știu că se poate în multe feluri, că ceea ce a fost va mai fi, că ceea ce este poate produce mutații neașteptate (există, măcar în teorie, o infinitate de "trupuri" estetice), că literatura e un fel de caleidoscop care provoacă vertij, că ne putem întoarce într-o stare genuină sau în plin infern ca să reîncepem să recodăm/reacomodăm realitatea. Unii (din cauza comunismului, a postcomunismului si a tranziției fără de sfârsit) o vor duce în subterană, alții (din cauza pandemiei, a războaielor, a răsturnării puterii care e acum în mâna prădătorilor tech) o vor umple cu sânge, iar alții (din cauza nenorocirilor ecologice, sociale - cum e fenomenul migrației, de pildă), o vor plasa pe teritorii devastate, în mlaștini, până când ceva va plesni.

Atunci când dai cu barda în biografismul considerat ieftin, în genul hibrid, în literatura catalogată drept manieristă, ar trebui să te gândești mai bine dacă nu cumva, cu bunele tale intenții, smulgi din rădăcini o plantă care ar putea să fie extraordinară tocmai pentru că rizomul ei e neconform. Să vezi că realitatea literară actuală este heterogenă, la liziera dintre diferite genuri (coexistă formule neo-realiste, biografiste, neoexpresioniste, experimentale, autoficțiune / non-ficțiune literară, la granița dintre anchetă familială, eseu autobiografic, récit de soi, roman documentar, etc.) e o formă de minimă luciditate, să le poți tolera, chiar dacă nu le suporți, e o abordare care ar trebui să fie naturală.

În istoria criticii culturale apare frecvent ideea că sofisticarea formală indică declinul unei paradigme estetice. Totuși, această logică a epuizării, chiar dacă recurentă, este adesea infirmată istoric. Numeroase momente considerate decadente sau excesiv estetizante au produs ulterior forme canonice și inovatoare.

Să nu scrii ca Louise Glück sau vreun alt Nobel recent. Să tentezi autenticitatea ca fapt direct, dar mediat de strategii controlate stilistic atât cât trebuie. Să dozezi, să te întâlnești cu tine, să te deprimi, să te însuflețești, să cobori, să privești prin liziera pădurii sau prin cătarea puștii. Să accelerezi, să simplifici, să găsești elipsa, dar și formula barocă a unei exprimări la limita prețiozității. Acestea mi se par instrumentele care ar trebui căutate, și nu obsesionalitatea pentru un cod livresc validat de o teorie literară de tip monolit. Pentru că orizonul de așteptare poate fi mai interesant decât cred "acreditații". Dar dacă se cultivă până la sațietate un tip de discurs critic care categorisește înainte de orice, atunci orice formă sui generis de text liric care s-ar fi putut manifesta și perfecționa în timp, se va sufoca.

Așa că atunci când citesc o cronică construită pe certitudini, o cronică care pune la zid un autor reducându-l la un clișeu, mă crispez. Poezia nu poate fi obligată să intre într-un tipar, nu trebuie să ilustreze un topos imuabil, a o recenza ca la tribunal e bizar, excesiv, tendențios. Și asta s-a întâmplat când Mihnea Bâlici a scris articolul Tot mai mult manierism în revista Matca literară (numărul #12, primăvară 2026).

Nici măcar nu se ia la trântă cu Alina Purcaru. Îi sare în cârcă, o face knockout. Folosind un limbaj critic virulent, știind totul despre cum trebuie să te repoziționezi lingvistic, dar refuzând să vadă arhitectura conceptuală a cărții, punctând apăsat despre ce se află la crepuscul și ce nu, menționând nu întâmplător care este editura sofisticată și cosmopolită unde derapaje din astea nu există, catalogând poezia Alinei Purcaru drept plată, fără viață, autosuficientă, una care dă chix.

Nu vreau s-o apăr pe Alina Purcaru, o poate face foarte bine și singură, ce mă pune pe gânduri e tonul dictatorial. În România sunt prea multe voci dominante care controlează discursul critic și cred că, în ciuda aparențelor docte și epatante, de catalog monden, e prea mult autocratism.

În România ești rapid taxat - dacă ești sumbru și aparții unei generații mai vechi ești mizerabilist, dacă practici proza hibridă nu înțelegi literatura, dacă nu treci de zona cotidiană, ai rămas blocat într-o estetică consumată, etc. Ar trebui să existe o rubrică într-o revistă literară numită Stigmate și lichidări. La astea ne pricepem de minune și vom face repede liste exhaustive.

Mihnea Bâlici afirmă abrupt că singura poezie validă e criptică si abstractă. Afirmația lui mă întristează pentru că iubesc poezia. Când un bărbat scrie despre divorț, mașini, alcool sau crize, este numit existențialist, lucid. Când o femeie scrie despre dinamica unei despărțiri, haine, vulnerabilitate sau cultură pop, textul ei este rapid etichetat ca frivol, manierist sau, mai rău, bovaric, adică e o furtună bovarică într-un pahar de prosseco. Mihnea Bâlici minimizează drama despărțirii, tratând-o ca pe o criză de budoar, superficială și consumeristă. Această interpretare este profund misogină. A reduce trauma unui "clivaj conjugal" și redefinirea identității feminine la o "fiță" burgheză înseamnă a refuza femeii dreptul de a-și trăi și conceptualiza suferința prin elementele modernității ei. De ce universul material al unei femei (prosecco, haine, machiaj) infirmă durerea? Pentru Alina Purcaru, aceste obiecte nu sunt opulență sterilă, ci ancore de supraviețuire. Într-un moment de prăbușire interioară, recuperarea propriei senzualități și estetici devine un act politic de refuz al victimizării. Dar exegetul o reduce la o manieristă cu glamour, nici mai mult nici mai puțin.

Femeile rebele au o reputație proastă, femeile curajoase una și mai rea. Adeseori sunt numite isterice, penibile, egocentrice, dar cel mai des superficiale.

Nu vreau să polemizez cu Mihnea Bâlici, nu vreau să jonglăm cu argumente meta/paraliterare/critice. Nu cred în critica de întâmpinare obedientă, dacă asta se subînțelege cumva. Vreau doar să-l întreb de ce e convins că are în mână cheile Împărăției. Nu cumva categorisirea violentă e o bornă îngrozitoare?