Dintre personajele cu care am făcut cunoștință în 2023, în cursul plimbărilor mele mai lungi sau mai grăbite prin fel și fel de păduri narative, mai cu seamă unul mi s-a întipărit în memorie ca o hieroglifă de neșters: este vorba de Ienta, bătrâna care nu poate să moară de tot, din romanul Olgăi Tokarczuk, Cărțile lui Iacob (apărut și în limba română anul acesta, în tălmăcirea Cristinei Godun, la Editura Polirom). Labirintic, cu numeroase fire și paliere narative, amplul roman consacrat de Olga Tokarczuk unei figuri controversate din Polonia secolului al XVIII-lea, anume Iacob Frank (după unii eretic, după alții adevăratul Mesia), vădește aplecarea autoarei către recuperarea unor biografii ce se pierd în legendă și mit, către mistificarea deliberată și rescrierea infidelă a unor istorii cunoscute, cu nonșalanța sfidătoare a ficțiunii conștiente de sine ca ficțiune. Și mai ales către meditația melancolică asupra rostului și rolului poveștii într-o lume dezvrăjită și deziluzionată. La fel ca în Tyll al lui Daniel Kehlmann sau ca în Theodoros, romanul din 2022 al lui Mircea Cărtărescu, țesătura nesfârșită de povești din Cărțile lui Iacob incită cititorul să stabilească o suită de legături cu alte povești auzite sau citite, urzind, la rându-i, o rețea de asociații subiective ce-i hrănesc iluzia că participă la taina Lumii și a Cărții (sau, mai curând, la taina Cărții-Lume).

O entitate emblematică pentru rețeaua fină de taine și povești țesută de autoare rămâne, după cum spuneam, Ienta, bunica lui Iacob, personaj cu care cititorul face cunoștință încă din primele pagini ale romanului, privind-o mai întâi prin ochii lui Nachman, discipolul și scribul noului Mesia: "Nachman vede în pat o femeie foarte bătrână cu bonetă strâmbă pe cap. Pentru o clipă nu știe cu cine are de-a face. Pare o glumă – o femeie muribundă într-o casă unde are loc o nuntă. Femeia are bărbia ridicată și răsuflă anevoie. Zace sprijinită pe perne, pumnii mici și uscățivi îi sunt strânși pe cearșaful de pânză brodat."

Însă Ienta se dovedește a fi ceva mai mult decât o biată femeie muribundă. Unele iscoade vor scrie mai târziu desprea ea că este "o bătrână sfântă"; altele că e "o vrăjitoare care are trei sute de ani". Nici unii nu vor greși prea mult, pentru că Ienta rămâne de la început până la sfârșit o făptură prin excelență ambiguă. Neputând să mai moară, stă veșnic prizonieră în zona intervalului, însă captivitatea ei se transformă în privilegiul de a pendula între lumi, dobândind totodată și o acuitate specială a privirii: "Ienta ar zâmbi, dacă ar putea. Îl vede parcă de sus pe bărbatul adormit. Cu siguranță nu îl urmărește cu ochii fizici. Noua ei privire plutește deasupra lui și foarte ciudat e că îi vede și gândurile." Mai mult decât atât, ea poate întrezări chiar contururile fine ale celeilalte lumi, locuită de ființe paradisiace, unde totul e mai luminos și mai delicat, "iar vietățile care fac parte din ea pot să treacă prin pereți și obiecte, dar și unele prin altele".

După cum putem lesne constata, în această amplă rețea narativă, bunica lui Iacob se dovedește a fi, de fapt, personajul-cheie: catalizator al poveștilor, păstrătoarea secretelor indescifrabile scrijelite pe amuletele, preschimbată în final într-un uriaș cristal prelung și trandafiriu dintr-o peșteră subpământeană, Ienta știe, asemenea Șeherezadei, că basmele meșteșugite au puterea să amâne moartea la nesfârșit.