Era trecut de miezul nopții, citeam tolănită în pat, când am auzit un foșnet stins alături. Mi-am luat inima în dinți și am mers alături să văd ce-i. Când colo, o stafie! Era blondă și ciufulită, nemachiată, și purta o rochie albă, lungă, de vară. Deși nu avea o ținută clasică de fantomă, adică cearșaful alb, cu cele două găuri negre în dreptul ochilor, era evident că și-a ales cu grijă articolul vestimentar, ca nu cumva să mă gândesc că ar putea fi altceva decât o fantomă. Nu părea defel stingherită de prezența mea, pentru că a continuat să se joace cu o lampă mică pe care o ținea în mână, hlizindu-se în fața oglinzii de la dulapul cu haine. Nici n-am mai aprins becul, o vedeam destul de bine, și mai venea o lumină destul de puternică de la felinarele de afară. Fantoma muta lampa dintr-o mână în alta, făcându-mi cu ochiul, dându-mi parcă de înțeles că trebuie să mă duc iute după telefon, s-o pozez. Când m-am întors, nimic nu se schimbase. Arătarea mă privea încântată, și era în aceeași dispoziție excelentă de dinainte. Era vioaie și pusă pe dansat singură, nu avea deloc aerul obosit și amețit al vampirilor flămânzi, lipsiți de vlagă, care merg cu încetinitorul. Nu semăna nici cu duhurile ce au părăsit de ceva vreme lumea asta, dar sunt prea plictisite să te mai bage în sperieți, sau pur și simplu nu au găsit o formă de energie potrivită și nu-și bat capul cu impresia pe care o fac. Motanul era afară, așa că nu am avut niciun martor. Totul s-a petrecut prea repede, n-am apucat să mă întreb dacă nu cumva așa începe când o iei razna. Mi-am pierdut prezența de spirit, nici de bune maniere n-am dat dovadă, trebuia s-o întreb dacă nu ar bea un ceai. O cană cu lapte. Aveam și-un suc de mere în cămară. Să mă arăt indignată că mă deranjează de la studiu nu s-ar fi cuvenit, doar nu ai parte de asemenea vizite tot timpul, și-i păcat să nu te bucuri de ele. I-am făcut câteva poze, dar n-a dat semne că are de gând să plece prea curând, se tot strâmba în fața oglinzii, așa că i-am dat pace și mi-am văzut de treburi. Apoi am observat că seamănă teribil cu mine însămi. Era de statura mea, avea zâmbetul meu, claia mea de păr, până și ochelarii mei. Am înlemnit la un pas de ea. Mi-am venit o clipă în fire, și mi-am dat seama că era îmbrăcată cu o rochie de-a mea, luată vara trecută, dar pe care n-am purtat-o încă. Orișicum, nu-mi stă în fire să umblu așa subțire îmbrăcată prin casă, darmite în rochie, nici măcar vara. Asta e prea de tot! Altceva mă roade. Poate am devenit hoț de stafii. Una e să mai vină câte-o stafie să cerșească atenție, ce mare scofală? Dar alta-i când, într-un fel sau altul, tu ești împricinatul. Nu știu ce să mai cred. O fi fost un alter ego dornic de joacă, și poate eu l-am chemat, citind cine știe ce trăsnaie într-o carte, dar n-am ce face, e prea târziu, din liceu tot momesc stafiile, și poate există una în fiecare carte citită cum trebuie. Data viitoare, o să fiu mai prietenoasă cu stafia, poate aflu de ce-a venit și la ce mă pot aștepta în continuare. Dar ce mă fac dacă vine altă stafie?