Între deconstruirea stigmatului identitar și responsabilitate socială

În 2 August s-a comemorat Holocaustul romilor la nivel european. În 2015 Parlamentul European a emis o decizie prin care această dată a fost declarată ca zi europeană de Comemorare a Holocaustului împotriva romilor. În anul 2020 Parlamentul României a adoptat și el o lege prin care aceeași dată a fost declarată ca zi națională de comemorare a Holocaustului împotriva romilor.

Mi-e foarte greu să scriu aceste rânduri despre 2 August dându-mi seama de cât de tare sunt prins încă între trei lumi: cea a sociologului, care se specializează în studiile despre memorie, și care are pretenția de a fi "obiectiv", cea a activistului rom, fondator al unui centru de cercetare axat pe sociologia istorică a romilor, în special pe Holocaust și pe Sclavie, și, în final, cea de cercetător-funcționar (vezi struțo-cămila) într-o instituție de stat centrată pe cultura romilor. Mă gândesc acum că având trei fețe, sufăr deci de sindromul triplei personalități. Na, ce să faci, nimeni nu e perfect, e mai mult un jurnal astăzi...

Așa că, având triplă personalitate, poate ar fi mișto să scriu despre mine ieri la persoana a treia, singular, reflexiv. Ce a simțit ieri el la depunerea de coroane de la Monumentul Holocaustului? El cine? Păi cercetătorul primul, hai cu fața asta. Nu, nu am chef cu fața asta, de fapt pare cam impersonală, că mă obligă să fiu "obiectiv", și asta am dobândit-o cam în ultimii ani, la început a fost... copilul!

Copilul curios de cine e el și cine sunt ceilalți, cine sunt cei care îi seamănă, cine sunt cei despre care trebuie să învețe să spună că nu îi seamănă, chiar dacă sunt identici. Necrescând într-o comunitate tradițională de romi, ci mai mult într-una imaginată (cam în sensul în care B. Anderson vorbește despre comunitățile imaginate), mi-am dorit mereu să intru în "mișcarea romilor". Simțeam că pot să aduc ceva, să schimb ceva, să fiu autentic. Așa că am intrat în anul III de facultate într-un ONG al romilor. Aveam nevoie de comunitate și aveam să o descopăr mai mult decât îmi imaginasem.

Astfel, am început să mă descopăr prin ochii supraviețuitorilor romi ai deportării în Transnistria din timpul Holocaustului din România. Cum? Făcând interviuri cu ei. Dar pe căprării - ursari, cashtalii, căldărari, rudari, lingurari, spoitori, de vatră – o analiză a suferinței lor pe căprării, sociologic. Punct. Așa am arătat apoi că există un folclor și o memorie colectivă a deportării, specifice romilor nomazi, și un folclor și o memorie colectivă a deportării specifice romilor sedentari, ambele vorbind despre rușinea de a fi deportat, de a fi considerat sub-om. Am făcut și filme despre această suferință, cu care mă identificam. Documentare. I-am învățat și pe ai mei despre această suferință cu care mă identificam din copilărie, ca rom. Știam că sunt diferit, dar nu știam prin ce. Credeam că prin faptul că vorbesc o altă limbă... Dar nu era de ajuns.

Așa că am început să-mi construiesc o cultură, "modernă", propria lume, bazată în primul rând pe cercetare, pe pozitivism. Am înțeles că suferința noastră nu era diferită de a altora, a evreilor în acest caz. Doar că mă frapa că noi nu plângeam, adică nu aveam un cult al memoriei. Mai târziu aveam să aflu că există faze de cristalizare a memoriei, că și ea se maturizează odată cu lumea.

Am învățat astfel despre mine de la căldărari, cashtalii, lingurari, spoitori,  de nu mai știam cine sunt. A cui era suferința? De ce aveam nevoie în continuare să aflu despre ea? Sigur eram și masochist, dar mă și regăseam, găseam motivele pentru care m-am simțit adesea exclus: eram țigan, aveam o explicație. Învățând să fiu rom, investind în această nouă identitate un conținut istoric legat de Holocaust și de sclavie, am început să simt cum sticla cu "identitate" s-a umplut. Era acum la vârf, în gâtul, în buza sticlei, dădea pe afară. Mi-am dat seama că nu era despre mine, era despre ei. Cum? Cine? Care? Păi cei care au gândit deportarea lor. Adică cine? Eugeniștii, cei care voiau să creeze un român perfect, Antonescu, poliția și jandarmeria de atunci, care i-au urcat în vagoanele spre Transnistria? Da, pe de o parte, mai cred însă și că e vorba despre o asumare colectivă a vinii, la nivel de societate. În ceea ce îi privește pe supraviețuitori, nu aveam eu cum să înțeleg experiența Holocaustului oricâte interviuri și cântece aș fi cules de la ei. Da, ei. Vezi? Începem de acum să vorbim despre noi și ei, despre responsabilitate, experiență, traumă, înțelegerea suferinței.

Bine, ar putea spune cineva din sală, dacă îmi imaginez că sunt la dezbaterea de ieri pe care am moderat-o în calitate de  struțo-cercetător – funcționaro-cămilă: "de ce să nu privim încrezători spre viitor și să lăsăm totul în urmă? Ce-a fost, a fost." Știi de ce nu pot? Pentru că atunci când am început să îmi scriu licența pe tema deportării, mama mi-a spus că îmi fac familia de râs. Că ce?  Investește în mine să scriu despre asta? Deportarea era încă asociată rușinii de a fi fost persecutați, considerați "indezirabili", "asociali", "maimuțe umane", "cei care nu-și pot justifica existența". Toate etichetele astea sunt de atunci. Pot demonstra cu documente de arhivă dacă vrei. Însă ele ajunseseră la mine nu prin intermediul vreunei cărți despre Holocaustul romilor, ci prin interdicția venită din partea mamei mele de a vorbi, scrie și căuta să le înțeleg. Știi cum e, copiii fac exact ce le spui să nu facă.

După ce am găsit împăcare cu activistul, țiganul adevărat din mine, am zis să mai urc o treaptă pe scara evoluției umane și să mă fac sociolog, țigan-sociolog, rom-sociolog, sociolog-rom, romsociolog. Clar, încă nu am găsit împăcarea. Dar ceva cu sociolog, și cu rom. Unii profită de acest complex, vă voi vorbi data viitoare despre el, promit, e ca și cum ai avea o putere albă și una neagră în același timp. Nu te gândi la magie, e despre știință și despre putere din păcate, și despre cum le folosim în spațiul public.

Ziua de 2 August – data la care se comemorează Holocaustul romilor, a fost aleasă ca zi comemorativă pentru că în noaptea de 2 spre 3 August 1944 au fost uciși de naziști în lagărul de la Auschwitz-Birkenau aproape 3000 de fetițe, băieței, adolescenți, adolescente, femei tinere și bătrâne, bărbați tineri și bătrâni, ca să ne amintească veșnic de cele peste 500.000 de victime rome ale Holocaustului (cifrele sunt între jumătate de milion și un milion și jumătate). Ai putea să zici - dar noi avem Holocaustul nostru, al românilor, de ce nu a fost aleasă ziua de 1 iunie sau 12 septembrie când s-au făcut deportările romilor în 1942, ca zi care să ne amintească de suferința romilor? Păi pentru că 2 August e și despre identitatea transnațională a romilor, ca un simbol al unei suferințe comune, determinată de o ideologie comună, care nu a fost specifică doar naziștilor, ci și elitei intelectuale românești de atunci, și nu numai. Bine, ai mai putea să zici, dar noi avem în România deja adoptată data de 9 octombrie ca Zi a Holocaustului, data la care a început deportarea evreilor, de ce mai era nevoie ca 2 August să fie adoptată la noi ca Zi a Holocaustului împotriva romilor? Păi pentru că există politici ale memoriei, adică e o politică și aici, te-ai prins? Fiecare cu memoria lui. Memoriile sunt și ele în concurs, e o concurență și aici, e o piață dacă vrei. Trebuie să știi să produci, să conservi și să vinzi memorie. Altfel nu reziști. Așa au făcut și românii de când s-au constituit ca stat național. Toți facem așa. Ca să nu uităm.

Aceste rânduri sunt felul meu de a comemora data de 2 August.