Revistă print și online
Marius Balo, Păturica roz, Biblioteca de Proză Contemporană, Litera, 2023
Am simțit că a scrie despre cartea lui Marius Balo este o datorie morală din mai multe motive, cel mai important fiind acela de a nu fi putut acționa în niciun fel la momentul necesar pentru a contribui, oricât de puțin, dacă nu chiar la eliberarea lui, măcar la cunoașterea /răspândirea cazului său tulburător. Mai mult, am receptat oarecum cu întârziere știrea despre situația sa tragică, fapt semnificativ într-un mod neașteptat: povestea lui este una total străină de așteptările noastre, de contextul mediatic care se străduiește mereu să ne convingă că trăim în cea mai democratică dintre lumile posibile, chiar pe plan global, obliterând cu bună știință veștile care infirmă această prezumție. Cum ar putea fi cineva arestat și întemnițat ani la rândul fără motiv (chiar și în China)? Cum să primească o pedeapsă atât de mare (opt ani) pentru o acuzație atât de vagă și fără probe? Mai gravă este altă întrebare: de ce a trebuit să treacă opt ani fără ca nicio autoritate competentă să poată face ceva pentru eliberarea lui (fapt valabil și pentru ceilalți cetățeni europeni care încă se află închiși în lagărele de muncă din China)?
Povestea rezonează de fapt cu un alt orizont de așteptare, de mult dispărut, propriu anilor 1946-1965, poate chiar și după (cazurile Gheorghe Ursu sau Iulius Filip), când astfel de arestări erau la ordinea zilei în spatele Cortinei de Fier. Natura perfidă a acestui tip de opresiune este că arestatul e forțat să intre direct în postura de vinovat/deținut (fără a fi supus mai întâi unui proces de judecată), sistemele comuniste pornind de la prezumția de vinovăție: în orice om se găsește un infractor care trebuie reeducat prin închisoare, muncă sau diverse alte privațiuni sau torturi. Cu mult timp înainte de proces, inculpatul e privat de orice drepturi cetățenești (doi ani de zile, Marius Balo nu poate anunța pe niciun cunoscut că a fost arestat, chestiune tipică pentru orice regim totalitar). Nu întâmplător, cea mai dificilă perioadă a detenției este cea de până la pronunțarea sentinței. Înghesuiala din celulă (12 indivizi în 12 metri pătrați), dormitul pe jos, doza mare de propagandă zilnică, dar mai ales incertitudinea maximă privind viitorul alcătuiesc infernul zilnic. Speranța absurdă de a fi eliberat a doua zi alternează cu disperarea totală că l-ar putea aștepta ce e mai rău, fie prelungirea nelimitată a detenției, fie chiar pedeapsa cu moartea. La acestea se adaugă și lipsa oricăror fonduri, în timp ce alții își pot comanda diverse produse, având diverse cunoștințe (încă o încercare grea).
Așa se explică marea liniștire atunci când se împlinește un verdict total nedrept: după doi ani de infern, află că mai are de ispășit opt. Dar marea împăcare trăită de Marius Balo la aflarea verdictului se mai explică și altfel, adică prin profunda gândire creștină a autorului, specifică Noului Testament, ale cărui învățături le reînsuflețește într-un mod original și percutant. Una dintre ele este acceptarea cu bucurie a paharului cu suferință și sacrificiul de sine, așa cum notează la pagina 213: "suferința pe care ne-o îngăduie bunul Dumnezeu are întotdeauna un scop terapeutic (...) Dumnezeu nu îți va irosi durerea niciodată." Autorul evită orice derapaje vindicative ale discursului, orice exagerare sau înfierare a Sistemului penitenciar sau juridic chinez, dar adună datele în stilul unui documentar observațional. Descrie minuțios metodele de intimidare sau tortură psihologică, cu date din experiența proprie sau a colegilor de suferință, dar fără aserțiuni negative directe. Cu sine este însă adesea necruțător, căutând mereu episoade reprobabile din propriul trecut, de până la momentul arestării. Nu îi consideră vinovați pe ceilalți pentru suferința prezentă, ci caută răspunsurile în istoria personală.
Foarte rare astfel de examene dure ale sinelui și astfel de confesiuni radicale, ceea ce înalță scriitura lui confesivă deasupra multor încercări similare de azi, cantonate mai degrabă într-o viziune cinic-ironică. Această confesiune ultimă e menită să fie o terapie de însănătoșire spirituală, o lecție despre cum se poate supraviețui psihic în astfel de condiții (nici cele de după eliberare nu sunt mai ușoare, când interlocutorii accentuează pe cei opt ani pierduți, care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani etc).
O altă strategie de supraviețuire este aceea de a asculta dramele celor din jur, astfel că, implicit, suferința proprie trece în plan secund. Roman autobiografic, roman-reportaj, Păturica roz nu se cantonează în limitele impuse de folosirea narațiunii la persoana întâi singular. O amplă galerie de personaje se conturează, de la activistul de partid care își trimite obsesiv servitorul să verifice meniul zilei (fiind singura lui distracție) până la creștinul japonez, James, care se roagă urcându-se pe Biblie, la propriu, sau la arabul creștinat Ali, închis și el în urma unui proces comandat, menit să-l scoată din competiția afacerilor și care face cadou prietenilor câte o Biblie în engleză, salvându-i de la disperare.
A nu se înțelege din cele enumerate până aici că interesul cărții îl reprezintă doar cazul șocant în sine. Marius Balo își dovedește calitățile de scriitor tocmai prin faptul că se poate distanța de această experiență traumatică prin chiar structurarea literară a materialului, de la ansamblu și până la cele mai mici detalii, încercând să oglindească prin construcția textului toate momentele zguduitoare trăite în decursul acestei lungi pedepse, încetinind voit pronunțarea verdictului (deci implicit și motivul arestării, enunțat mai spre final), făcând cititorul să simtă toată greutatea incertitudinii de după arestare.
Lentoarea programată a textului înseamnă inserția unor contrapuncte biografice din momente mai fericite ale existenței sale, capitole care schimbă total registrul față de capitolul precedent (capitolul doi este o retrospectivă către un moment din copilărie), dar fără a fi gratuit: inserția face o paralelă implicită cu o altă versiune a îndoctrinării, comunismul românesc, regăsit la maturitate sub chipul comunismului chinez. Capitolul patru este iarăși o retrospectivă mult mai amplă și mai densă, țintind spre confesiunea ultimă, o relatare a mai multor episoade din trecutul său, considerate ca fiind reprobabile, subliniind mai ales incapacitatea lui de a nu fi înțeles diferența dintre “a avea libertate și a fi într-adevăr liber" (p.96), o carență care poate caracteriza orice individ aparținând lumii libere.
Momentul de maximă incertitudine corespunde cu mijlocul cărții, la fel ca în scenariile de film (amânarea pentru multe luni a verdictului final), iar paranteza menită să sporească tensiunea funcționează foarte bine: este povestea de dragoste, sfârșită și ea dramatic, cu o seară înainte de ziua arestării, aproape ca în Cel mai iubit dintre pământeni, dar total diferit ca miză. Aici rechizitoriul nu se îndreaptă spre persoana iubită, nici spre sistemul oricum criticat până în acest punct, ci asupra propriului comportament, asupra profilului său de om care a avut libertate, dar fără a fi cu adevărat liber decât spre finalul perioadei de detenție. Acesta este și marele paradox umanist care situează cartea pe orbita marii literaturi creștine contemporane, o veritabilă artă a introspecției depășind gratuitatea confesiunii spre mize mult mai profunde, care se reverberează implicit asupra cititorului, făcându-l să-și privească realitatea cu alți ochi, să o judece prin alte grile, mai apropiate de cele christice.
Andrei Simuț (n.1981) este lector la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în literatură comparată, cu o teză despre romanul apocaliptic după 1945. A publicat Literatura traumei (eseu) și romanul Calvarium (2009), precum și numeroase articole, studii și cronici în reviste românești sau străine. Premiul revistei România literară pentru debut, 2007.