În fața ușii închise, avu pentru o clipă senzația că nu mai era sigur dacă venise sau, din contră, dacă pleca... Dar își reconstrui imediat imaginea ei, cu nerăbdarea despărțirii în ochi care îi spusese "la revedere... să ai o viață frumoasă!". Pleca. Trebuia să plece. Ce sau cine l-ar mai fi putut aștepta înăuntru, dincolo de ușa închisă? Fuseseră atâtea "dimineți pierdute" (cum îi plăcea uneori să glumească) în care ușa veche, din lemn de stejar, cu o crăpătură mică în partea stângă prin care se putea zări lumina de pe hol, se deschidea și ea îi zâmbea. Acel zâmbet al unei așteptări împlinite, în care el simțea că totul era perfect și că...

Și, totuși, trebuia să plece. Făcu niște pași nesiguri, ca un bețiv ce își caută drumul spre casă, se uită încă o dată înapoi la zidul scorojit ce împrejmuia ușa ca un fundal prost ales și se trezi apăsând pe clanța greoaie a porții. "Ultima dată?" Nu suporta senzația de final, nu voia să accepte că dincolo de gardul mic și verde, în strada pe care de atâtea ori s-a plimbat, va începe o nouă viață, o viață fără ea. Apăsă șovăitor pe metalul rece și ieși din ceea ce fusese ani de-a rândul universul lui perfect. Un câine vagabond trecu nepăsător pe trotuar, iar el simți un sentiment de duioșie și milă care era, de fapt, mai mult pentru el decât pentru animalul care între timp dispăruse sub un gard din vecini.

"De ce trebuie să se termine totul acum și aici? Nu acum! Nu aici!" Se întoarse brusc și cu siguranța celui care nu mai are nimic de pierdut refăcu drumul spre casa ei. Intră pe poartă și... privi ușa. Se oprise brusc în fața acelei bucăți de lemn pe care uneori pisoii își semnau catrenele de seară și pe care până în acea zi nici nu înțelesese că este hotarul dintre bine și rău, dintre viața cu ea și ... Prin crăpătura mică se putea zări încă lumina de pe hol. "Poate că nu a plecat din spatele ușii" – gândi cu speranța unui miracol demn de filmele americane. "Poate că și ea... Și, în fond, cum poate cineva să renunțe atât de ușor?" Era convins că întoarcerea lui o va face să își schimbe alegerea. Știa ce anume o nemulțumise. Sau cel puțin așa credea el că știa. Și mai știa că o dovadă de implicare totală și fără echivoc o să îi redea încrederea în sentimentele lui și în dorința lui de a nu o pierde. De a nu o pierde... A pierde... Pe cine? Pe ea? Pe el? Pe ei?

Lemnul ușii devenise dintr-o dată mai greu, mai aspru și parcă nici culoarea nu mai era așa frumoasă. Și unde mai pui că tocul îmbuca straniu și hulpav din rizurile varului vechi ce se întindea pe casa moștenită de la bunici. Ar fi vrut să spargă ușa aceea care stătea între ei ca o promisiune a despărțirii. Un boul Domnului își plimba petele negre pe striațiile lemnului. Îl urmări o vreme până când insecta dispăru undeva prin crăpăturile soclului ce își purta încă semnele ploilor.

Se apropie de ușa care devenise între timp și mai mare, și mai grea și își lipi palma de lemnul inert cu spaimă și bucurie, ca atunci când i-a cuprins pentru prima dată sânii ei mici, ca două pere încă necoapte. Își aducea perfect aminte: era într-o zi de mai și erau împreună la... Dar, deodată, simți mișcare de dincolo de ușă. Pentru o clipă uită să respire, iar ușa de care rămăsese lipit devenise parcă vie și parcă îi șoptea ceva. Se auzi întrerupătorul și lumina se scurse din crăpătura ușii lăsând loc întunericului și îndoielii. În schimbul luminii pătrunse până la el sunetul atât de familiar al telefonului de care ea nu se despărțea niciodată. Și apoi, vocea ei caldă și liniștitoare: "Da... sunt bine. A plecat. Sunt liberă!"