— Au venit! sunt anunțat de o voce feminină.

Ar trebui să știu a cui voce e, dar îmi pasă atât de puțin, încât nu mă ostenesc să conectez vocea cu chipul, chiar dacă e vorba de doar trei fețe între care ar trebui să aleg.

M-am trezit cu o durere puternică de cap și-un gust dulceag pe care-l simt când vârful limbii îmi atinge dinții. E de la berea de aseară. Am suficientă experiență să știu măcar atât. Ce nu știu e dacă mi se trage de la prima sau de la ultima bere. Cred că de la ultima, totuși, mai ales că între prima și ultima au mai fost vreo patru. Când mă trezesc așa, am o stare de lehamite pe care o proiectez asupra tuturor. Precis am proiectat-o și asupra vocii care m-a anunțat că au sosit, de aia a preferat să-mi strige. Notele alea înalte sunt răzbunarea pentru lehamite.

— Să intre…

Am avut grijă să simtă punctele de suspensie. Lehamite. Aud pașii apropiindu-se. Tocurile îi dau de gol, dar și eu sunt surprins. Mă așteptam la două rânduri de flecuri zgomotoase, nu la trei.

— Luați loc…

Am grijă să simtă și punctele astea de suspensie, deși e ca și cum aș zgâria cu o scobitoare pe capota Mercedesului cu care au venit aici. Le evit privirile, la fel cum și ei o evită pe a mea. Toți trei poartă costume sobre și cravate. Nu mă pricep la așa ceva. Am două costume, unul pentru evenimente și altul căruia i se spune ținută de reprezentare. Le îmbrac atât de rar pe ambele încât să-i văd pe ăștia trei înțoliți ca pinguinii mă face să simt un guler tare, închis sub bărbie, deși eu port un tricou larg, cu un Tupac albastru pe piept. L-au făcut așa pentru contrast, să se potrivească cu textul de pe spate.

Îi întind lui hârtia, dar cei doi care-l flanchează aproape că se bat care s-o apuce primul. Impresie artistică. Sunt niște actori, orice gest contează, pentru că doar așa își pot crește onorariul. Bietul de el, habar n-are. Ori dacă are, e atât de prins în teatrul lor că nu-și mai dă seama. În orice caz, încă se ține bine, mâinile nu-i tremură, bărbia și-o ține ridicată, îi pot vedea perfect fruntea lată, spatele îi e drept, picioarele-s crăcănate, cu tălpile bine înfipte în podea.

— A priceput toată lumea despre ce vorbim astăzi?

Am vocea unui profesor plictisit, doctor în profesia lui, magna cum laude. Am vocea celui care pe peretele din spatele său are numai diplome de merit și recunoaștere. În realitate, în spatele meu e un geam din termopan, spălat numai de ploi, pe care praful s-a uscat în straturi succesive.

— Ne menținem declarațiile date anterior. În fața procurorului.

Nu-i privesc. Habar n-am dacă a vorbit costumul din dreapta ori costumul din stânga. Acel "În fața procurorului" rostit separat de propoziție a fost o săgeată către mine. Nu-mi mai pasă de mult de trucurile astea, dar le înregistrez ca un contabil. Poate dacă nu m-ar durea capul, aș găsi și-o replică.

— Ești sigur, Gigele?

I-am aruncat-o la per tu și m-am uitat, în sfârșit, către ei. Faptul că i-am spus pe numele mic l-a deranjat. Probabil Gigel îl mai strigă nevasta și maică-sa, atunci când uită că ele îl domină, nu invers. Nu trebuia să vină proaspăt ras, pentru că i-am văzut zvâcul liniei maxilarului când s-a enervat. Costumele mă cunosc, așa că le văd piepturile cum li se umflă trăgând aer în piept. Ăla din stânga își mușcă obrazul ca să nu zâmbească, iar ăla din dreapta a început deja să calculeze în gând taxele, acum că onorariul s-a triplat. Pentru amândoi.

Îmi iau privirea de la ei și ochii îmi cad pe fluturaș. De-ar crește și salariul meu la fel.

— Da. Și pentru tine sunt domnul primar.

— Al comunei Ghiombea, îl completez eu, contabilizând superioritatea tonului.

Gigel din Ghiombea a furat trei sate într-un mandat. Știu că grosul a ajuns la partid, nu fură unul fără binecuvântare. Costumele sunt aici să se asigure că nu încearcă să-și cumpere libertatea cu un denunț. Sunt pentru control. I-a trimis partidul, dar plata o face Gigel, desigur. Asta o știu din interceptarea telefonului. Detaliul ăsta mi se pare mai picanterie decât discuțiile cu amantele. Mirosul parfumului lor îmi face stomacul să se strângă. Mi-e foame și ăștia miros a eclere. Nu mai am niciun chef de Gigel și de bodyguarzii lui juridici. Imprimanta geme de pe scaunul pe care-am pus-o când am reorganizat biroul. Îi întind foile, o parte dintre ele, dar suficient să-și dea seama că știu totul și că am și probe.

— Citește cu voce tare, îi ordon după ce-l las să-și acomodeze ochii cu literele mici, iar când el începe să glăsuie de parcă a uitat să citească. Are atâta salivă în gură că i se îneacă silabele. Costumul din dreapta, cred, pentru că iar nu mă uit către ei, îi șoptește să se oprească, dar ordinul meu e ordin. Gigel citește mai departe, gâtuit, bâlbâit, ca un analfabet, citește de parcă îl plătesc cu salariul meu de căcat.

Când își ridică privirea din hârtii, mă uit către el. Cu lehamite. Îmi dau seama că trece prin mine. Analizează fereastra. Îmi vine să-i spun că e o prostie. E atât de murdară încât s-ar opri în mizerie și pânze de paianjeni.

Își adună picioarele sub scaun. Bărbia îi e în piept și capul aplecat. Pot să-i văd chelia. Costumele se foiesc. Teatru, evident. Ei miros în continuare a eclere. Gigel a ceapă.

Mi-e lehamite. Am făcut asta de prea multe ori. Dar trebuia să beau berile alea aseară, de fericire pentru Gigel. Ce să-i fac dacă n-a priceput că nu e bine să-ți înșeli nevasta? Gata, știu de unde e gustul dulce din gură. De la parfumul primei doamne din Ghiombea. A stat foarte aproape de mine când mi-a dat toate probele.