Când l‑a cunoscut pe Mircea, s‑ar fi mulțumit și cu patru pereți, doar să fie împreună. Și‑acum nu‑i venea să meargă acasă. Uneori deschidea ochii, dimineața, și nu înțelegea unde se află. Până se dezmeticea, i se părea că e la socri, în Laromet, vizavi de zid. Își atingea burta și lucrurile se lămureau: nu era gravidă, asta fusese acum treizeci și de ani, când locuiseră la părinții lui, până le‑a repartizat ICRAL‑ ul casa din Palisadei. De aproape cinci ani, în fiecare dimineață, pleca din apartamentul cu două camere de lângă Laromet și, laoricare din familii se ducea, era nevoită să treacă prin fața blocului ridicat pe locul fostei coșmelii, Grefoaicele colț cu Mocani. Aici însemna acasă, peste drum de fosta bojdeucă a socrilor, pe care o moșteniseră și o vânduseră ca să plătească procesele. Oricât s‑ar amăgi, "pe strada cu cocioabe“ o să moară – cum poreclise ea mahalaua Bazilescu, unde se născuse Mircea.

"Nu te mai văita atât, măcar nu‑l ai în față, suntem pe partea cu zidul“, glumea el ca s‑o liniștească. Și lui i‑a părut rău de șandramaua părinților, dar nu puteau să piardă ocazia. De la Țane au aflat că penticostalii lui Onoriu caută case vechi – le dărâmă ca să construiască blocuri. "O dărăpănătură, cu veceu în fundul curții. Să zicem mulțumesc că ne scapă de ea“, zicea Mircea și ea i‑a dat dreptate, până la urmă. Nu tu apă, nu tu gaze, așa trăiseră părinții lui, cu puț și sobă pe lemne, ca la țară. La porc a renunțat soacră‑sa, Doinița, după ce a murit bătrânul – a păstrat doar găinile. În 2012, când s‑a prăpădit și ea, le‑au dat băbuței din piață, o amărâtă care strângea PET‑uri din tot cartierul și le ducea la centrul de reciclat, pe cinci bani bucata. Nu era singura care creștea păsări. În multe curți din jurul pieței se auzea cântat de cocoș. Prin gardurile de sârmă sau din uluci vedeai găini, rațe și gâște ciugulind, ca în Vârfuri, satul unde copilărise ea.

Lângă coșmelia socrilor mai fusese o magherniță. Pe amândouă le‑a cumpărat clanul din Dămăroaia, în 2013, când au fost evacuați, și, în două luni, au trântit o măgăoaie de bloc, lipit de casa farmacistei Grigore. Ce supărată era Madam Grigore, o femeie așa fină, cu părul tapat, ca o vată pe băț, care saluta pe toată lumea cu "bonjur“. De gospodăria ei se ocupase Doinița – le făcea curat, le gătea, dar rufăria era ocupația principală. De la soacră‑sa învățase și Stela să calce. "La cămașă, neapărat începi cu mânecile, apoi piepții, spatele, la urmă, gulerul. Pantalonul, dacă nu‑l presezi ca lumea, crac peste crac, n‑o să ai veci, pururi, dungă perfectă.“ Așa s‑a mirat când a văzut‑o călcând chiloții. "Madam Grigore m‑a învățat, cică să‑i dezinfectez.“ Pe maică‑sa, la Târgoviște, nu și‑o amintea călcând. De fapt, nu‑și amintea să fi avut fier în casa lor din Vârfuri. Era bună Doinița, o femeie așa sufletistă și răbdătoare – ei îi semăna Mircea. Ce frumos i‑a îngrijit pe Lăcră și Manu și cât o iubea farmacista. Dacă o chema altă familie să le facă treabă, o plătea mai mult. Transformase camera de la stradă în farmacie și tot cartierul cumpăra de la ea. Când trecea pentru rețetele lui Mircea, i se văita de Palisadei și farmacista îi arăta crăpăturile din pereți. Îi dăduse în judecată pe constructori și o amenințau cu moartea dacă nu renunță la proces. Până la urmă a închis farmacia și blocul tot în coasta lor e.

De pe vremea lui Chiliman, cu Oprescu‑n frunte se făceau măgăriile astea. Cum să ridice blocuri printre case? S‑a convins și ea cât umblase prin tribunale: în țara asta totul e pe șpagă. I‑ a văzut cu ochii ei pe pocăiții lui Onoriu, la marginea cartierului. Umblau pe la gardul caselor vechi, tip duplex, ridicate de CFR, și caselor vagon, unele părăsite, altele cu ziare în loc de geamuri, din chirpici, îi amăgeau pe amărâți și, de vinerea până duminica seara, turnau fundația, fără autorizații, fără acte. Vecinii vorbeau că le construiesc pe persoană fizică și că tot așa vând apartamentele. Cum de s‑or muta oamenii în ele, cât de urâte sunt? Măcar al lor e bloc solid, făcut pe vremea lui Ceaușescu pentru muncitorii de la fosta uzină Laromet. Și uite cum s‑a urâțit cartierul, mai ales pe străzile din capăt. În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu‑ți dădeai seama că ești în București. Dar nu‑ți săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care

s‑au trezit că deschid fereastra și dau de zidurile cenușii sau ruginii ale construcțiilor și‑au făcut o asociație și au reclamat peste tot. Cât s‑a luptat și maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului. A făcut adrese la Primăria Capitalei, că locuința lui e agresată, la o distanță de 3,5 metri, de un bloc P+2+M, care nu are la dosar studiu de însorire. Era mândră că e vecină cu celebrul artist la care abia îndrăznea să ridice privirea când îl mai întâlnea prin Lidl și la piață. Nu și‑ar fi

imaginat că un geniu ca el cară pepeni cu mâinile alea măiestre sau că și‑a rupt din timp ca să facă o postare pe Facebook. "Este ilegal ce se întâmplă în Bazilescu, nu mai avem presiune la apă, la gaze, unde era o familie, acum sunt zece. De ce nu se respectă regula spațiului verde obligatoriu din Monumentul Istoric Parcelarea Bazilescu? Toată aglomerarea asta de construcții ilegale o să ducă la refularea canalelor, pentru că aceleași conducte trebuie să facă față unui consum mai mare.

Normal ar fi să se planteze cel puțin un arbore la fiecare o sută de metri pătrați de curte, ca să ne curețe aerul, așa cum cere statutul zonei. Nici asta nu se respectă, pentru că n‑au mai lăsat loc de curți. Au apărut fluctuații de tensiune și opriri neanunțate de curent. De ce distrugeți spațiul verde și parcurile? Ce politică de urbanism e asta, când respirăm un aer otrăvit, fiindcă suntem sufocați de mirosul de gunoi de la groapa din Chiajna, care e arhiplină?“, scria marele pianist. Au fost și mitinguri de protest, într‑o zi, a venit și televiziunea pe Transilvaniei, dar ce folos? Blocurile sunt în picioare și pocăiții împânzesc cartierul cu șantiere.

"S‑a ales prafu’ de Parcelarea Bazilescu, monument istoric, Stelo“, îi zicea și Marinică. "Toate trotuarele pline de mașini, că nemernicii promit locuri de parcare și de unde? Se răzgândesc și fac apartamente la subsol, matrapazlâcuri, e o mafie imobiliară!“ Dar nu se ține el de toartă cu primaru’ Tudorache? L‑ a auzit la telefon și cu primărița. Ce, ăia nu știu? Că n‑or construi chiar de capu’ lor clanurile, cineva le semnează o hârtie. Dar ce‑i pasă lui? Tot cu pocăiții le‑a făcut copiilor duplexul ăsta, pe Credinței – două vile lipite, construite ca lumea, nu de mântuială, ca blocurile pentru amărâți, și uite că a ajuns să se mute el într‑una – dacă nu‑l mai iubește Ligia, deh, cine l‑a pus să‑și ia nevastă tânără, dată dracului notărița!

De aici porniseră în viață și uite că aici s‑au întors, "la cocioabe“, pe ultima stradă din cartier – traversai bulevardul și, în doi pași, erai în Chitila. Cine ar fi crezut că o să ajungă vreodată să stea la bloc? La Vârfuri aveau curte mare, cu grădină și livadă, iar la treișpe ani, când s‑a mutat cu maică‑sa la București, la tanti Vichi, aveau o curticică cu cișmea și băncuță de lemn, sub un nuc, ca în parc. Acolo a fumat prima țigară, cu ochii la cer – Vichi i‑o dăduse pe furiș. Era o mansardă închiriată, pe strada Traian, aproape de Foișor. Locuiau singure, camerele de la unu și parter erau goale, încuiate. După ce a murit maică‑sa și tanti Vichi a plecat din țară, s‑a mutat la internatul liceului, dar asta era altceva. În vacanțe se ducea acasă, la taică‑su, vedea cerul când voia. Să stai treizeci de ani în curtea ta și s‑ajungi într‑o cutie de chibrituri. Și unde? Pe Mocani, strada cu zidul cenușiu, mâzgălit de golani, unde era odată uzina Laromet. Familiile tinere din bloc, mutate înaintea lor, habar n‑aveau ce înseamnă: Laminorul Românesc Metalurgic.

Un câmp pustiu, fără verdeață mai era acum din halele de altădată. La gura metroului, un afiș mare anunța că acolo o să se construiască un mall și un complex de blocuri de unsprezece etaje. Trecea pe lângă zid și încerca să descifreze graffitiurile întortocheate. Pe la jumătate, vizavi de casele de la numărul 70, citea singura propoziție clară, scrisă caligrafic, cu albastru, majusculă și punct: "Nu te mai preocupa“. O murmura până aproape de intrarea în bloc, unde se termina zidul și începea gazonul, singurul petic verde rămas din fostul teren Laromet, ascuns în spatele betonului.

Se uita afară prin gratiile ferestrelor de la parter și își amintea crengile copacilor prinse în sârma ghimpată din vârful zidului. Asta era ea acum, o creangă agățată în sârme. Pe geamul din dormitor îi sărea în ochi lacătul ușii din dreptul lor – un careu de barăci din tablă, ca niște cotețe aliniate în spatele celor trei scări ale blocului scund, folosite de locatari pe post de garaj sau anexă.

Din bucătărie și sufragerie, peste drum, se vedea construcția joasă, cu acoperiș teșit, un soi de gheretă ruginie, cu o ușă metalică, ca de apartament, ce ieșea drept în trotuar, încadrată de două rânduri de termopane albe. Învățase pe de rost însemnele clubului de fotbal pentru copiii care se antrenau pe terenul din spatele barăcilor: "La Squadra“, Din dragoste pentru copii și sport, program: Luni‑Vineri, 8‑16, alături de desenul unei mingi și un afiș alb, sferic, cu un cap trist de leu, încercuit de numele clubului, cu litere de‑o șchioapă sus, și al cartierului, în partea de jos. Asta o întâmpina zilnic, la ieșirea din bloc. Încremenea pe veceu, de câte ori răsunau în baia strâmtă, fără geam, bufniturile mingilor, în învălmășeala de glasuri, ba în tabla barăcilor, ba în zidul lor. Și un pic mai sus era buticul unde se strângeau seara toți neisprăviții să tragă o dușcă.

Așa trăiau de câțiva ani, înconjurați de cocioabe și maghernițe, la marginea cartierului, învecinându‑se cu zidul Laromet, cu terenul de fotbal și clădirea fostelor grajduri, de pe vremea boierului Bazilescu, devenite locuințe. În curtea comună a fostelor grajduri parcase Mircea mașina și acolo așteptaseră o zi și o noapte să se elibereze apartamentul executat silit, casa lor de acum. După ce au vândut cocioaba Doiniței, singurulloc unde ar fi putut să aștepte era la Târgoviște, dar ce să‑i spună lui taică‑su? C‑au rămas pe drumuri? Când au aflat de la Primărie că erau peste 20.000 de cereri de locuințe sociale în București și dosarul lor era la coadă, taică‑su mai era în viață. A murit la câteva zile după ce s‑au mutat în Mocani, fără să știe că au pierdut casa. Apoi s‑a întâmplat AVC‑ul lui Mircea. Unul după altul, toate necazurile.

Să zică mersi că‑i ajutase Țane să găsească apartamentul ăsta ieftin. Arăta îngrijit și fusese pe lista de licitații a unui executor, apropiat de‑al nevesti‑sii, notărița. Cu banii din vânzarea cocioabei și cu cei de la Țane, l‑au cumpărat imediat. "Mai ții minte cum plângeai când ne‑au dat afară? Atunci te închinai că s‑a ivit ocazia asta și‑acum jelești că nu‑ți place lângă zid, ia mai dă‑o‑ncolo de casă, uită de Palisadei. Ăsta‑i bloc solid și curat, făcut de Ceaușescu, vecinii‑s oameni serioși.“ Așa‑i repeta de câte ori se văita că stau pe strada cea mai circulată, că‑i claxonează mașinile în urechi, că iar s‑a pornit bormașina la etaj, că într‑o noapte a omorât un gândac de bucătărie, că‑i sare inima din piept când se trântește ușa de la intrare, că pechinezul administratorului își face nevoile în scară, că unde s‑a mai pomenit baie fără geam, că nu vede cerul.

Auzise de niște despăgubiri pe care statul le‑ar da celor în situația lor. Spera ca măcar dreptatea asta să li se facă și gândul îi dădea speranțe – cine știe, poate, într‑o zi, o să vândă apartamentul și o să plece din mahala. "Unde, Stela? Tu chiar crezi că avem cum să ne luăm casă în Bazilescu? Să‑ți iasă asta din cap. Și dacă, printr‑o minune, ne‑ar despăgubi statul, nu ne‑ar ajunge nici pentru un apartament în blocurile lui Onoriu, astea de le zici balauri. Parcă ai luat‑o razna de când cu biserica. Ce‑are blocu’ nostru? Mie‑mi place, e curat, civilizat. Ocolește zidu’ dacă te deprimă, ieși afară, pe băncuță, uită‑te la cer, vorbește cu vecinele, când te‑apucă nervii.“

Câteva zile tăcea. Apoi parcă îi sufla cineva în ureche: "V‑au luat casa, ați ajuns la cocioabe, uite cum vă chinuiți, trei persoane în două camere de bloc“ și o lua de la capăt. Cel mai tare se necăjea când Mircea îi repeta că Ceaușescu e de vină. "Stela, trebuie să înțelegi că Ceaușescu a pus stăpânire pe casele oamenilor care fugeau din România și de‑aia au dat legea 10. I‑ au luat casa femeii. Mi‑a explicat Ciubotaru, scenografu’, așa a pățit și fra‑su când a fugit în America.“ Era de acord cu ea că statul își bate joc de foștii chiriași și amână să le dea înapoi banii cu care le vânduse casa, oricât de puțin mai însemna suma aia acum. "Victima comuniștilor“, așa vorbea despre proprietăreasa din Palisadei. "Tot ea e victimă?“, îl întreba abia stăpânindu‑și lacrimile. În ultimii ani i se umezeau ochii din orice – și când auzea sirena ambulanței pe stradă. Și pentru că Mircea se strâmba, imitându‑i gesturile disperate, încerca să se abțină. Intra în vorbă cu vecinii, cu familiile la care lucra sau cu străini și le spunea lor povestea.