Strada este întunecată, iar eu abia reușesc să înaintez din cauza zăpezii. Toate geamurile pe lângă care trec pare că urmează să se topească din cauza luminii calde din apartamentele mici. Un bărbat cu haină de blană trece pe lângă mine grăbit, în mână cu o țigară care aproape se stinge la fiecare pas din cauza fulgilor care o lovesc, și cu cealaltă mână în buzunar. Întind mâna să fiu sigură că mă vede, și mă bag în fața lui.

— De băut, spun eu în română, în timp ce gesticulez băutul dintr-o sticlă.

— Da, răspunde el sec, într-o rusă cu accent puternic, și scoate din buzunar o sticlă mică pe care mi-o întinde.

Trag un gât sănătos din sticla rece, și o înapoiez. Îmi șterg buzele cu mâneca de la haina de lână și mă uit la fulgii care se tot întețesc.

— Spasiba, spun eu stâlcit, și sper că îmi amintesc corect și înseamnă ,,Mulțumesc".

Bărbatul zâmbește, dă din cap aprobator, și pornește înapoi la drum. Îmi aprind și eu o țigară, prima vreodată, și tușesc de câteva ori după fiecare fum. Mă așez pe o bancă, și simt cum umezeala zăpezii trece prin toate straturile de material pe care le am pe mine. Îmi cobor privirea spre picioare, care momentan sunt într-o pereche de cizme rupte și ude, și mă gândesc la cum am crezut că ele mă vor salva de la disperare. Gura de alcool începe să își facă efectul; m-am încălzit destul încât să mă pornesc înapoi spre casă. Trec pe lângă barul în care am băut prima dată când am venit în St. Petersburg, așa că mă opresc pentru câteva secunde să ascult vocile gălăgioase dinăuntru.

— Anastasia, kak vy? Întreabă Alexei, patronul barului, care iese afară după ce mă vede.

În cei patru ani de când sunt aici, nu am învățat mai deloc rusă. Știu cele mai simple fraze, câteva înjurături, și instrucțiunile de la balet. Îi zâmbesc lui Alexei, și să mă gândesc ce să-i spun. Mereu când vă vede, mă întreabă dacă sunt bine. Eu nu mai sunt bine demult, însă l-am tot mințit, așa că o să continui.

— Sobirayus' v otpusk, răspund.

I-am spus că plec în vacanță. Plec înainte să mai poată să îmi spună ceva; și mă uit în spate să-l salut abia atunci când sunt destul de departe să nu-l aud. Lacrimi fierbinți încep să curgă, și simt cum sapă șanțuri în obrajii mei înghețați. O să-mi fie dor de oraș, de Alexei, de fete, și de dans. Sau poate nu, nu știu dacă există dor în lumea de apoi. Nu știu nimic despre acea lume, înafara faptului că vreau să merg. Tuturor le-am spus că plec în vacanță; așa mă mint și pe mine. Mă gândesc că poate, când o să mă simt mai bine, o să pot să mă întorc.

M-am gândit să merg într-o vacanță reală, poate înapoi acasă. Sau undeva cu soare, pe o plajă, unde să stau cu picioarele în nisip ore întregi. Sau la munte, să mă bucur de aerul curat, și să alerg desculță prin zăpadă, într-o pădure deasă. Dar nu pot să plec, nu pot să pierd lecțiile, nu am nici bani, și nu are cine să aibă grijă de motan. E prea egoist.

Împing ușa grea, și intru în scara de bloc slab luminată. O aud pe doamna Svetlana cum țipă la Marius, soțul ei; așa că încep să alerg pe scări, în speranța că o să ajung în casă înainte ca el să iasă. Astăzi nu am chef de rutina noastră de după certurile lor. De obicei vine la mine plângând, și mă roagă să îi fac un ceai. Fiind singurul cu care pot vorbi de pe aici, pentru că e și el român, nu mă lasă inima să îl refuz. După o cană de ceai, îmi cere vodcă, sau orice fel de tărie. Îi dau un pahar, două maxim; și atunci îmi cere țigări. Până acum nu am avut, deci a fost ușor să spun ,,Nu", acum însă am, numai că nu vreau să îi dau. Îmi vine greu să mint a doua oară azi, așa că prefer să nu-l întâlnesc. Descui ușa rapid și intru. Îl aud cum iese plângând din apartament și începe să urce scările. Bate la ușa mea.

— Anastasia, deschide ușa, te-am auzit când ai urcat.

Marius este și cel care vreau să mă găsească, și sper să ia și motanul. Am încredere în el, și îi sunt recunoscătoare pentru că m-a învățat unde să-mi ascund banii. Proprietara e și hoață și băgăcioasă, și umblă prin apartamente când suntem plecați; mi-a furat bani de două ori. Am o bancnotă de 2.000 de ruble pe care am lipit-o cu scotch pe fundul unui scaun pe care îl țin în dormitor; știu că el o să se gândească să caute acolo, așa că vreau să o las.

Îl aud că pleacă, însă aștept până aud ușa apartamentul lui ca să plec din hol. Las ușa descuiată, pentru că știu că dacă nu mă va vedea câteva zile, va încerca intre. Deschid dulapul și iau o farfurie dintr-un set de serviciu de ceai, pe care mi l-a dat mama cadou înainte să vin aici. Farfuria este de un porțelan îngălbenit, cu un model floral albastru pe margine. O șterg de praf și o pun într-un colț al bucătăriei, pun în ea o conservă de pește, și îl strig pe Igor. El vine mieunând, iar eu îi admir blana neagră și ochii verzui pentru ultima dată. Se oprește lângă mine, așa că mă las jos, lângă el, și îl mângâi.

— Te iubesc.

Închid ușa de la bucătărie, și îmi arunc pe pat haina și cizmele înainte să intru în baie. Îmi aprind o țigară în timp ce aștept să se umple cada cu apă aproape caldă, și încep să scot tot din dulapul cu oglindă de deasupra chiuvetei. Găsesc, într-un sfârșit, cutia de analgezice pe care am primit-o de la instructoare, pentru durerile de picior, și le așez pe cadă. Aud că Ignor deja miaună și zgârie ușa de la bucătărie; locul lui preferat de dormit este sub pat, însă nu pot să-l las să intre, nu vreau să-l aud, pentru că o să mă răzgândesc. Așa că închid și ușa de la baie, și e liniște din nou.

Arunc în cadă chiștocul, și torn și o sticlă de mir pe care am găsit-o în dulap. Mirosul mirului s-a împrăștiat în toată baia, iar împreună cu fumul îmi amintesc de mirosul din biserică. Opresc apa și intru în cadă. Hainele absorb apă instant, și devin destul de grele încât să fie ca o ancoră; sau cel puțin așa vreau să cred. Scot cele zece pastile, una câte una, din compartimentelor lor, și le țin strâns în podul palmei stângi până le scot pe toate. Le înghit pe rând, cu greu, pentru că am uitat să-mi iau ceva de băut. Cred că una mi-a rămas blocată, așa că înghit în sec de câteva ori. Simt că nu mai pot să respir, și nu știu dacă e de la pastile, sau de la pastilă. Ies din cadă în timp ce mă tot lovesc cu pumnul în piept. Deschid ușa de la baie și aproape că mă prăbușesc pe podeaua murdară a dormitorului. Mă uit la ușa de la bucătărie, și deodată îl aud iar pe Igor. Nu pot să îl văd iar.

Mă uit prin dormitor, însă nu am nimic de băut. Mă întorc la baie și dau drumul la robinet, însă când văd apa albicioasă, și ocazional ruginie, prefer să mor înecată. Mereu mi-am dorit să îmi aleg moartea. Lunile ce au trecut m-am tot gândit la cum aș putea să o fac, și am ales să folosesc cea mai la îndemână și liniștită armă. Ce mă face să zâmbesc, este faptul că mi-am ales arma, însă nu am ales cum a fost folosită să mă omoare. Intru înapoi în cadă, mă las la fund, și aștept. Cred că până acum pastila blocată s-a dizolvat, însă eu încă o simt acolo.

Spun ceva, însă uit ce în secunda următoare. Cuvintele mele se ridică prin apă sub forma unor bulbuci care se sparg imediat ce ajung la suprafață; așa că nu o să mai aflăm niciodată ce am ales să spun înainte de moarte. Pe buze simt gustul uleiului de măsline din mir, și mă uit la cum se mișcă chiștocul care încă are urme de ruj roșu. Mă gândesc că ar trebui să mă ridic, să ies, și să merg să sting becul pe care l-am uitat aprins în dormitor, sau să-i mai pun mâncare lui Igor. Încerc să-mi ridic mâinile, însă îmi e imposibil, nu le mai simt, parcă ar fi ale altcuiva și sunt doar atașate de corpul meu. Clipesc din ce în ce mai des, și nu mai pot să fiu atentă la nimic. Nodul din gât coboară în stomac, iar frica ușoară pe care o simțeam la început s-a transformat în teroare. Sper să mă găsească cineva rapid, să nu moară de foame Igor, sau să mucegăiască blana aia pe pat.