Lacul inundase tot ținutul. Malurile, cândva abia vizibile sub un strat omogen de trestii și papură, se termina acum sub ramurile dese ale pădurii. Valurile dărâmaseră case, magazine, depozite și firme de tot felul. Acum toate dormeau la mare adâncime, iar printre birouri, scaune de directori, calculatoare, dulapuri cu arhive, strunguri și roboți, doar peștii își mai făceau loc. Dar chiar și aceștia, cu excepția unor specii invazive, găseau locul neatrăgător, și-l părăseau cu rapiditate, de multe ori folosind nepoliticoși ferestrele numite și lucarne.

Noe, pescarul din satul acoperit acum de ape, era singurul care încă mai spera ca apele să se retragă, iar viața, așa cum fusese înainte de inundație, să-și reia mersul firesc. Restul sătenilor se obișnuiseră cu situația, ba chiar, cei mai tineri, se bucuraseră că vechiul sat fusese distrus, ocazie perfectă pentru unul nou, mai bine făcut, mai modern, mai mare și mai occidental. Nou nu le spunea nimic, doar ofta și cu mintea rememora clipele petrecute în vechiul sat, acum loc de exploatare pentru peștii mai mici și mai aventuroși, dar și de pândă pentru adevăratele fiare cu chip și miros de pește, monștri adâncurilor, mutați acum din vechile răgălii de sub malurile lacului, în vile, piscine sau chiar foste baruri cu mese de biliard, băuturi fine și locuri de relaxare speciale.

Lui Noe toate aceste zbateri subterane îi erau necunoscute. Pe el îl interesau vechile întâmplări, romantismul unor pășuni distruse de inundație, claia de fân unde în multe veri își găsea odihna, patul de stejar cu saltea de Aloe Vera, barul din sat, gardul după care o sărutase prima oară pe Maria, fata vecinilor acum plecați în Germania. Mai regreta și mărul din fundul grădinii, prunii din luncă, gutuiul de lângă cotețul găinilor și cireșul din curtea aceleiași Marii, din care culegea în fiecare an câte două perechi de cerceii mari, roșii și dulci, cel puțin la fel de aromați precum sânii ei.

Seară îl găsi reflectându-se în oglinda apei. Cu bățul undiței nemișcat, cu pluta săltând dintr-o parte în alta, de parcă un pește neastâmpărat încerca să trimită mesaje dintr-o partea în alta, din străfundurile pline cu amintiri spre lumea cea nouă, în care oamenii abia începeau să-și refacă imaginarul cu povești, basme și legende. Nou trase de băț, se încordă se lăsă pe spate, în efortul de a scoate din lac monstruozitatea. Nu reușea să vadă ce prinsese, deși apa lacului era limpede, lăsând vederii, precum o rochie vaporoasă, foarte multe detalii din vechiul sat. Totuși, într-un final, când zorii începuseră să mijească, reuși să înfrângă cerbicia fiarei și să o scoată pe mal.

Tot atunci, un curcubeu apăru pe cer, unind lumea terestră de cea acvatică, iar mai mulți porumbei țâșniră de după sălciile de pe mal. La capătul firului un pește de aproape doi metri stătea pe o parte și se uita cu un ochi spre Noe.

— Am văzut multe la viața mea, îi spuse peștele lui Noe. Dar niciodată un sat atât de frumos.

Noe nu spuse nimic. Bănuia că încă doarme. Nu ar fi fost prima dată când, fie obosit, fie lipsit de chef sau chiar doborât de băutură, s-ar fi culcat pe malul lacului, legănat de valurile copilăriei, apoi a adolescenței și a tinereții trecute. Așa că după câteva clipe, peștele își continuă vorba:

— Dacă-mi dai drumul își voi îndeplini trei dorințe. Dar, ai grijă, uneori ceea ce crezi că-ți dorești, nu e totuna cu ceea ce vrei cu adevărat.

Noe, convins acum că visează, spuse repede:

— Îmi doresc să am iară douăzeci de ani. Să fiu cu Maria mea. Alături de săteni…

Peștele sări pe o parte, sări pe alta, se zbătu așa cum numai peștii știu a face și dispăru în adâncuri. Noe adormi la loc, iar în vis, cel puțin lui așa i se păru, se regăsi alături de Maria și de săteni în vechiul sat. Doar că în loc să meargă, înotau. În loc să vorbească, scotea bule pe gură, iar în loc să se țină de mâini, se holbau unii la alții, când cu un ochi când cu altul. Tot atunci curcubeul se stinse și peste lac trecură mai multe rațe, dintre care unele aveau pești cu solzi ce imitau modelele de pe costumele țărănești.