Revistă print și online
Clopoțelul soneriei o trezi din reverie, în același timp cu alerta sonoră pe telefon. Cu mâna pe spătarul scaunului cu rotile în care stătea nemișcat fiul ei, căzuse pe gânduri. Deschise aplicația Ring, iar chipul surorii ei apăru pe întreg ecranul. Apăsă pe butonul care deblocă ușa de la intrare.
"A sosit!" își spusese. Apoi se întoarse spre băiat: "Mătușa ta-i aici. Lipsesc doar câteva ore, poate nici atât. Te rog de pe acum să fii înțelegător. Nu mi-o lua în nume de rău." Alesese să nu-i spună unde merge. Poate va încerca să-l ia și pe el pe viitor, însă deocamdată voia să meargă de una singură. Băiatul clipi des și își miscă ușor degetul inelar de la mâna stângă. Înțelesese. Agrease. Nu folosise ecranul de comunicare, iar ea nu insistase la un răspuns mai elaborat. Se temea că se va răzgândi și va rămâne acasă, așa cum făcuse de nenumărate ori.
Îl părăsea rareori. Împărțeau aceeași casă, de multe ori chiar aceeași cameră, de cinci ani. De când pierise soțul ei și tatăl lui într-un accident de motocicletă. Fiul scăpase cu viață, însă o viață cu tetraplegie. Moartea tatălui și paralizia băiatului lăsaseră în urmă deznădejde, tulburare, teamă, împreună cu o fărâmă de speranță: asigurarea de viață pe care soțul ei o plătise lună de lună timp de un deceniu fără abatere. Amândoi erau sănătoși, încă tineri și în putere. Fiul lor, atunci la adolescență, începea să-și contureze propria viață, care nu-i mai includea cu totul. Ei nu i-ar fi trecut prin cap să se pregătească în acest fel pentru neprevăzut. Când îl alesese pe el ca soț, îl alesese și cu inima și cu capul, spre deosebire de bărbații dinaintea lui. Acum îi putea acoperi financiar băiatului toate nevoile medicale.
Ar fi putut opta pentru un robot specializat de la firma de îngrijire la domiciliu. Mașinăria antropomorfică putea fi programată cu toate detaliile necesare, era în stare să intepreteze și să extrapoleze impulsurile primite, iar semnalele vizuale și auditive prin camerele video i-ar fi permis să intervină eficient în orice moment, chiar de a contacta, bineînțeles, serviciile de urgență. Putea fi programat cu vocea ei, sau cu orice altă voce. Se conecta la pacient prin cipul neuralink implantat în creierul acestuia. Ar fi însemnat o căruță de bani, însă lua și asta în considerare pe viitor. Ea nu va trăi veșnic.
Era prima oară când îl lăsa singur. Nu singur, ci fără ea. Și nu voia să îl lase încă în seama unui obiect, oricât de știent ar fi fost acesta. Ea își trăise un sfert din viață fără internet, și jumătate din ea fără tehnologie ultraavansată. Așa că îndrăznise să-i ceară surorii ei să-și răpească două ore din timp și să îi țină băiatului companie. "Și ce-aș putea face eu cu el?", o întrebase sora ei cu îngrijorare în glas. Parcă surorii ei îi era mai greu decât ei să-și vadă nepotul în starea aceea de neajutorare. "Nimic ieșit din comun. Îi poți citi. Sau puteți juca Othello pe ecran. Îți va comunica el ce-și dorește și de ce are nevoie. Probabil că va sta tot timpul bosumflat că am plecat de-acasă."
Simțea că sora ei nu-i considera această ieșire drept necesară. Sau ar fi preferat s-o vadă plecată într-o excursie reală, nu într-una imaginară. "Virtuală!", o corecta ea mereu. "Imaginară, virtuală, totuna!", se burzuluia sora ei. Dar cum ar putea ea să-l lase pe băiat singur atâtea zile?
Luase legătura de ceva vreme cu o agenție de voiaj virtual pentru o drumeție 4D. Îi luase mult timp să se hotărască. Vinovăția o copleșea deseori. Își dorise și înainte de accident să călătorească singură. Soțului ei îi era de ajuns să se așeze la pianul electric și să cânte cu căștile pe urechi toată seara. Dacă ar fi avut de ales, nu ar fi ieșit niciodată din casă. Și dacă ar fi ieșit, ar fi ieșit la o plimbare cu motocicleta. Ea avea nevoie să ia lumea la pas. Se întreba în gând uneori unde ar călători prima oară dacă soțul ei nu ar mai fi.
Se programase pentru drumeție în acea după-amiază. Alesese una din nenumăratele opțiuni disponibile. The Valley of Desolation. Valea Dezolării din Africa de Sud.
"Vezi că a ajuns și Waymo!" o anunță sora ei întrând în sufragerie. Își comandase un vehicul fără șofer, dar dorise să mai fi avut câteva minute la dispoziție să schimbe două vorbe. Însă îi displăceau punctele de penalizare pentru întârziere, care i-ar fi îngreunat comenzile viitoare.
"OK, am fugit.", le spusese amândurora cu ezitare în glas. "Bine. Să te bucuri de dezolare!", se amuză sora ei. "Auzi, Valea Dezolării! Nu puteai alege ceva mai vesel, o croazieră, un safari? Oricum se putea și mai rău. Puteai să ajungi în Death Valley!" Ea o fixă cu sprâncenele-ncruntate. Puse un deget în dreptul buzelor, amintindu-i că băiatul nu știe.
"La 4Discovery Travel, vă rog!", îi vorbi vehiculului automatizat. Încă ea mai spunea "vă rog", ca și cum ar vorbi cu o persoană în carne și oase. Nu putea da doar comenzi. La agenția de voiaj o preluă robotul de întâmpinare și o conduse în încăperea deja pregătită. După ce ușa s-a încuiat în urma ei, ecranul imens, continuu, într-o buclă închisă, a început modelarea ondulată după specificul destinației. Ecrane nanometrice, aranjate fractalic, încastrate în ecranul de bază, se reorientau sub tălpile picioarelor, ale palmelor, după întregul corp, pentru a reda replica fără cusur a destinației visate.
Alesese traseul din vale spre culme. O sută douăzeci de metri verticali. Ținuse ea să urce cu piciorul formațiunile acelea geologice maiestuoase, coloanele din dolerită lipite unele de altele, asemeni unei familii de suricate uriașe din rocă grea, veghind cu grijă împrejurimile. Tehnologia vizuală care în sfârșit reușise să atingă performanțele ochiului uman îi oferea un spectru de culori pătrunzătoare. Imagini de înaltă rezoluție capturate de sateliți în timp real pe parcursul fiecărei zile fuseseră suprapuse cu perfecțiune pentru o experiență virtuală de neuitat.
Începuse să urce, iar urcușul era abrupt. Întindea mâna să se sprijine de zidul de piatră ce se ridicase lângă ea. Își continua drumul pas cu pas. Ecranul fractalic se ondula constant, la cel mai mic impuls. Sub picioare simțea roca. În palme simțea roca. Cerul perfect albastru pe care se conturau norii cumulus părea că se întinde la kilometri depărtare deasupra capului ei. Încă nu îndrăznea să se uite la întinderea pe care o lăsase în urmă. Transpirația de pe fruntea, de pe spatele ei era reală. Comandase programul cu fauna sălbatică inclusă, însă tot o luase prin suprindere fâlfâitul aripilor întinse ale un vultur negru ce îi tăie calea în zbor spre cuib. Își pierduse ușor echilibrul și își aruncă privirile fără voie în vale, la herghelia de zebre de munte păscând pe întinsa câmpie Camdeboo. Se așeză pe un bolovan să-și tragă sufletul. Nu se aștepta să vadă pe nimeni. Alesese drumeția solo.
Privi în sus. Părea că mai are cam cincizeci de metri verticali până la platoul îngust al coloanei de piatră. Programul o anunță că s-a scurs jumătate din timp. Sări în picioare ca din arc și o porni din nou la drum. Pe culme, închisese ochii pentru a simți atingerea curenților răcoroși de înălțime. Ora de aur, the golden hour, cuprindea întreg spațiul vizual. Soarele virtual se lichefia, își pulveriza și disipa razele în căderea lui după linia orizontului. Milioane și milioane de imagini de înaltă rezoluție suprapuse pentru a reda apusul impecabil. Nici cei care au văzut acest loc cu ochii lor nu au avut parte de un asemenea spectacol.
Făcu câțiva pași până la marginea tăioasă a rocii. Întinse unul din picioare în aer, peste prăpastie. Își reamintea că nu e o prăpastie reală, însă cât de reală părea! Nici căderea ei nu ar fi reală, dar poate ar fi pentru o clipă. O clipă de eliberare. Programul ar acomoda-o până ar interveni codul de protecție integrat. Ar putea aduna în timp aceste clipe, din nenumăratele ei destinații virtuale pe care și le va plănui pentru viitor. Va putea construi, ca din piese minuscule, fractalice, o întreagă viață fără constrângeri. Fără grija nimănui. Cu ochii deschiși, se aruncă în gol.
Daniela Hendea e scriitoare și traducătoare româno-americană. Prima ei colecție de poezie, Acordor de teremin, a apărut în 2018, iar a doua colecție de poezie, H2X, a fost publicată în 2021. A publicat proză scurtă pe platformele online Laconic, Literomania, iar in engleză în Entropy Magazine. După șaptesprezece ani în Statele Unite, Daniela Hendea s-a întors în orașul său natal, Zalău.