Cea mai mică prăvălie din bazarul Tulçi era a lui Hassan Bey, ce avea meșteșugul scrisului. Turcul era grozav de fudul când venea vorba de meseria lui și spunea că își făcuse ucenicia în palatul Sultanului de la Constantinopol și că lucrase apoi în cele mai mari ateliere. Scrisese sute de pagini pentru cărțile bibliotecii Padișahului, dar totul se sfârșise când în Imperiu fuseseră instalate marile tipografii. Rând pe rând, atelierele de făcut cărți se închiseseră, iar scribii se împrăștiaseră ca pulberea în vânt în cele patru colțuri ale Imperiului. Cum Constantinopolul nu putea să-i cuprindă pe toți ca scriitori de acte și chitanțe, trebuiseră să-și caute de lucru prin orașe mai mari sau mai mici. Așa ajunsese Hassan Bey la marginea Rumeliei, la Tulçi, un orășel puțin mai mare ca un sat de pescari. La început, fostul scrib al Sultanului stătea zile în șir în așteptarea unui mușteriu, care apărea fix când se hotăra să-și strângă calabalâcul și să se călătorească în altă parte, cu vad mai mare în negustorie.

Peste noapte însă orașul se schimbase, de când venise Comisia Europeană a Dunării. Ulițele se umpluseră de frânci, greci, moldovalahi, bulgari, ruși, ca un adevărat puhoi. Toți cumpărau, vindeau, încheiau contracte, într-un cuvânt, făceau pazarlâc de parcă venea sfârșitul lumii. Zilele tihnite în care Hasan Bey fuma ciubuc și aștepta câte un mușteriu rătăcit trecuseră de mult. Acum, zeci de clienți se repezeau zilnic să intre în prăvălie ca să le scrie tot felul de acte și, cum nu încăpeau, le întocmea hrisoavele la o măsuță, sprijinit de una din coloanele bazarului.

În scurt timp, trebui să-și ia o calfă pentru a-l ajuta în scrierea hârtiilor din ce în ce mai multe. Își alesese un pui de moldovlah, de vreo 17 ani, cu fața măslinie și păr bălai, plăcut la privire și iute la scris. Ianache se dovedise a fi atât de priceput în arta scrisului și a graiurilor străine, că, în scurt timp, prăvălia de hârtii a lui Hassan Bey devenise cea mai căutată de mușteriii, câștigurile fiind pe măsură. Nimeni nu putea să-l egaleze pe micul moldovlah în deprinderea vreunei limbi a frâncilor sau a rumelioților. Vorbea și scria la fel de ușor în turcește sau grecește, meșteșug deprins de la tatăl său, un amărât negustor de brânză și miere. Iar pentru celelalte graiuri nu-i trebuia mai mult de două săptămâni pentru a le învăța. De exemplu, când vice-consulul Sardiniei avusese nevoie de o tălmăcire din italiană în bulgară, Ianache îl descurcase în doar două zile.

Scribul Hassan Bey începuse să viseze la mărire. Cu banii pe care îi avea strânși și cu priceperea micului moldovlah putea să se gândească la o întoarcere la Constantinopol pentru un post înalt de dragoman chiar la Înalta Poartă. Nimeni nu l-ar fi putut întrece în tălmăcirea și scrierea actelor Sultanului și se știa că, din breasla dragomanilor, erau aleși mutesarifii de sangeac și chiar valiii de provincii otomane. Cât de mult s-ar fi putut ridica bietul scrib! O singură piedică mai avea în față, turcirea micului moldovlah. Tatăl lui, negustorul de brînză și miere, nu avea nimic împotrivă, mai ales după ce îi povestise ce plan aveau să înfăptuiască împreună.

― Ianache, bre, musai trebuie să te turcești, îi spuse Hassan Bey într-o zi, privindu-l drept în ochii verzi. Puiul moldovlah nu spusese nimic, doar zâmbise firav în colțul buzelor trandafirii. Dacă vrei să devii om mare la Constantinopol, musai să treci la adevărata credință. Numai așa poți ajunge mutesarif într-un sangeac și să scapi din gaura asta plină cu țânțari.

Ianache nu răspunse nimic, se făcuse cu treabă, cu niște hârtii la Konak, pentru a pune sigilii pe ele. Ocoli însă bazarul și fugi la biserica de pe deal, unde aprinse o lumânare și se rugă fierbinte la Dumnezeu să-l ajute și să șteargă din mintea stăpânului Hassan ideea turcirii lui.

Ruga și lumânarea nu au fost îndeajuns pentru ca Hassan să uite de planul ce-l făptuise și care ajunsese să nu-l mai lase nici să doarmă liniștit. Vorbi cu imamul geamiei și acesta îl învăța cum să facă pentru a-l turci cât mai iute pe ghiaurul îndărătnic.

Un grup de cinci zapcii își făcură apariția în fața prăvăliei lui Hassan Bey, unul dintre ei purtând un teskeren în mână.

― Bre, efendi, te rugăm să ne citești și nouă înscrisul ăsta și să ni-l scrii apoi fiecăruia dintre noi.

Hassan îi făcu semn lui Ianachi să făptuiască cele cerute de polițiștii otomani, oameni viteji, dar proști la carte. Ianachi citi teskerenul, nepricepând despre ce era vorba în cuvintele întortocheate. Părea un fel de jurământ al zapciilor, mai ales că toți stăteau cu capetele plecate și cu privirea fixată în vârful cizmelor, unse zdravăn cu untură de pește, ca să nu crape pielea.

Când termină, cei cinci ridicară toți odată capetele, cu un zâmbet larg, până la urechi.

― Acum, bre Ianache, trebuie să-ți găsești un nume de turc cinstit, că tocmai ai citit "Salavatul", spuse zapciul care îi dăduse documentul să-l citească.

― Bine, dar eu doar am citit un teskeren, așa cum fac pentru fiecare client, bâigui Ianache fără vlagă.

Zâmbetul zbură de pe fețele celor cinci zapcii, care îl priveau crunt, gata să-l tăbare cu hangerele.

― Bre, pișicherule, îți bați joc de noi?! Noi am fost martori cinstiți la trecerea ta la credința adevărată.

― Ce-o mai dai întoarsă, ești turc, turc! interveni un alt zapciu în discuție. Eu zic să mergi matale până acasă și să le spui alor tăi bucuria, să-ți faci nițică ordine printre treburile ghiaurești, de care nu o să mai ai trebuință și apoi să te întorci frumușel înapoi ca să mergem împreună la cadiu și să-l anunțăm că am fost martori la turcirea ta și omul să-ți dea teskerea scrisă cum că de acum înainte ești de-al nostru.

― Actul poți să ți-l scrii singur, ca să te coste mai puțin, îl sfătui un alt zapciu.

― Apoi, mergem să petrecem, pe cheltuiala ta, la o cafenea, cu narghilea cu tutun negru de Persia, cafea, șerbet și apă de trandafiri amestecată cu laptele leilor.

În tot acest timp, scribul Hassan Bey se făcea cu treabă prin prăvălie, zâmbind în sinea sa pentru ideea grozavă ce avusese cu ceata de zapcii care să-l facă pe Ianache să citească "Salavatul". Puiul de moldovlah nu mai avea nicio șansă să scape din ghearele soldaților, care, pentru câțiva aspri în plus, erau în stare să-l taie și împrejur, conform tradiției, în fața prăvăliei.

― Bine, răspunse tânărul moldovlah, cu ochii plecați, într-un gest de înfrângere. Merg să-mi anunț familia și să iau ceva bani pentru petrecere.

― Să iei ceva mai mulți, că vrem să sărbătorim cu tărie trecerea ta la adevărata credință, spuse un zapciu și toți izbucniră în râs.

― Lasă banii, bre Ianache, zise Hassan. Plătesc eu petrecerea, și-l privi cu ochi blânzi și umezi pe tânărul pe care-l vedea deja secretar al mutesarifului sau valiului, care avea să devină el, bietul turc, scrib aruncat de invenția frâncilor, tipografia, tocmai aici la marginea Imperiului.

Ianache alergă, cu sufletul la gură, la biserica de pe deal, unde aprinse o lumânare și murmură o rugăciune de două ori mai lungă decât de obicei. Când termină, în loc să meargă acasă, traversă mahalaua și coborî pe ulițele înguste direct în port. Întrebă ce corabie pleacă cel mai repede către Constantinopol și un turc care vindea bragă și sugiuc îi arăta un pânzar ionian.

― Ăștia au zis că pleacă la chemarea muezinului de la prânz, spuse turcul sictirit.

Căpitanul corabiei se afla pe punte, în așteptarea turcilor ce trebuiau să sosească pentru controlul vamal și eliberarea documentelor de călătorie. Se gândea la cât peșcheș să le dea, ca să scape mai ieftin cu taxele.

― Kir kapetainos? îl întrebă Ianache, privind șapca de căpitan, cândva de culoare albă, acum mai mult stacojie de la paharele de vin roșu vărsate peste ea.

― Chiar el, răspunse căpitanul, privindu-l curios pe tânărul de pe chei, ce părea foarte grăbit.

― Vreau să ajung la Muntele Athos.

― Și cine te oprește? întrebă pișicher căpitanul.

― Deocamdată, nimeni, dacă mă iei cu dumneata în călătorie.

― Eu merg la Constantinopol. N-am treabă cu Athosul.

― Atunci, merg și eu la Constantinopol și de acolo văd eu.

― Dacă spui. Bani ai?

― Câți?

― Juma' de galben.

Asta însemna cinzeci de kuruși, socoti Ianache în gând. Scoase de la brâu una dintre monedele de argint asucunse și-o întinse căpitanului.

― Douzeci de kuruși de argint.

― Cam puțin, spuse Kir kapetainos. Pentru banii ăștia te duc până la Varna și de acolo pleci cu o caravană de negustori până la Athos.

― Bine și așa, spuse Ianache, făcând primul pas pe puntea îngustă ce lega cheiul de corabie.

― Stai așa, pișicherule. Cine aleargă după tine? Vreun tată de cadână focoasă sau zapciii?

― Zapciii și, în curând, imamul și cadiul, răspunse sincer Ianache.

― Haida-de, ai omorât pe cineva?

― Nu, vor să mă turcească cu de-a sila.

― Atunci urcă, dacă zici că-i așa. Un turc mai puțin pe lume nu poate fi decât o faptă bună pentru un creștin.