Revistă print și online

Verbe. 29. Romanul

Mănunchiul de foi veștejite are margini chircite, strânse în ele, de parcă o umezeală apăsătoare a umflat fibrele hârtiei. Miroase a lămâie tăiată, uscată de ceva vreme, iz care promite și, în același timp, dezamăgește.

Pe prima pagină, în lipsa unui titlu, stă scrijelit un paragraf scris de mână, cu litere tremurate. Acest manuscris, se spune acolo, n-ascunde mistere ori dezvăluiri fantastice N-o să vă poarte prin univers. Este doar o mărturie despre o viață irosită. Așadar, nu-l deschideți. N-aveți ce găsi aici.

Tastă ultimul punct și se ridică de la laptop zâmbind. Își turnă câteva degete de vin în pahar și sorbi lichidul rubiniu în dreptul geamului. I se părea un început perfect de roman, chit că nu știa cum să-l continue. Normal, viața irosită era un cod pentru o poveste dramatică. Putea fi vorba despre un împărat sau un cerșetor. Variantele erau nelimitate, iar el, la 30 de ani, se afla în postura perfectă pentru a scrie următorul mare roman.

Privirea îi alunecă printre crengile golașe ale copacului din fața casei. Observă un punct înghețat, un firicel de gheață care prinse a se topi. Dâra se întinse sinuoasă și leneșă pe suprafața ferestrei. Parcă se lățea și lui i se părea că simte miros de celuloid ars, un film pe care se profilau anotimpuri scurse unul după altul, despărțiri și întâlniri, tornade, războaie, călătorii pe mare și prin aer. Și în timp ce se derula, ciudatul film ardea, ca și cum putea fi proiectat o singură dată.

Părea o metaforă perfectă legată de trecerea timpului. Dădu să revină la laptop, dar era închis. Trebuia să bage parola, să deschidă din nou documentul. N-avea să piardă descrierea asta iar altele, și mai bune, zăceau la orizont. Oricum, inspirația curgea în valuri, apoi seca, răsărea din nou doar ca să se transforme iar în pământ sterp și s-o ia de la capăt.

Literatura era un pahar în care tot turnau scriitorași și scriitori. Iar el avea să-l dea pe gât la momentul oportun. Mai mult decât creație, literatura era știința de a meșteri la șuruburile și arcurile potrivite atunci când se cerea un nou refren din cutia muzicală. N-avea de ce să se grăbească. Plus că acum trebuia să meargă la baie.

Lăsă paharul pe birou și se îndreptă spre hol. Pentru o clipă se văzu în oglinda alungită din mijlocul camerei. Trecu mai departe incapabil să se oprească, dar privirea i se agățase de imaginea de-acolo.

Părul albit, barba deșirată, chipul buhăit, strâns între două mâini invizibile, toate murmurau despre un bătrân trecut de 70 de ani care respira boală și putreziciune.

Viața irosită mirosea a tramvaie vechi și ruginite, îmbâcsite de transpirație. Nici măcar șuieratul jetului de urină în vasul closetului nu-l rupse de vedenia groazei.

O furtună de foi îngălbenite se stârnește din senin, un vârtej molcom, suflat de o gură melancolică. Foșnetul frunzelor din hârtie este însăși geamătul timpului, dar nimeni nu-l aude. Ochii încearcă să distingă vreo literă, vreun scris cât de mărunt. Toți caută formula universală, numerele de la loto, ceva, orice.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)